Cu 21 de ani în urmă, un istoric de la Universitatea Babeş-Bolyai îmi mărturisea temerile sale legate de consecinţele pe care ascensiunea extremiştilor ruşi cu ocazia primelor alegeri parlamentare postsovietice le-ar putea avea asupra României. În 1991, cu puţine luni înaintea dezmembrării URSS şi a desfiinţării Pactului de la Varşovia, primul preşedinte postdecembrist al României se grăbea să semneze Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie cu marele vecin de la Răsărit.
Deşi gestul lui Ion Iliescu a rămas relativ singular în fostul bloc comunist, am conchis atunci amândoi că impulsul pentru reînscrierea României pe orbita Rusiei va fi venit în mod cert din exterior. Reamintindu-mi de discuţia de atunci cu ocazia osanalelor pe care noul ministru de Externe al României, Andrei Marga, le-a ridicat ţarului Putin şi „competenţei” sale net superioare abilităţilor liderilor occidentali, încep să cred că această concluzie a fost una eronată – pesemne că nici nu e nevoie de stimuli externi.
În pofida creşterii spectaculoase a ponderii Rusiei pe piaţa energetică europeană o dată cu ascensiunea lui Putin, Kremlinul nu a putut masca niciodată faptul că sistemul său de putere a rămas la fel de viciat şi monopolist ca în vremuri sovietice, fiind incapabil să înscrie ţara pe traiectoria dezvoltării moderne. Rusia lui Putin mizează pe augmentarea influenţei Moscovei prin frică şi intimidare, nu prin dinamism şi inovare. Moldova vecină, divizată la propriu şi la figurat, a plătit până acum un preţ enorm pentru amestecul Moscovei în treburile interne ale fostei republici sovietice, iar cecul în alb acordat acum de Marga cezarului de la Kremlin va fi băgat categoric groaza în guvernul de la Chişinău.
Cariera lui Marga seamănă oarecum cu cea a lui Putin. Aidoma acestuia, Marga s-a proiectat mai întâi ca modernizator pentru a urca scara puterii. Spre deosebire de Putin, Andrei Marga are, incontestabil, o serie de realizări solide la activ – nu în ultimul rând în privinţa Universităţii Babeş-Bolyai, transformată într-o modernă şi eficientă instituţie de învăţământ superior. Dar în timp succesul şi puterea i s-au urcat la cap, aşa cum au conchis destui dintre vizitatorii care au păşit în ultimii ani în impunătorul foaier al clădirii Rectoratului UBB. Acolo, decorul consta dintr-o pleiadă de monitoare pe care curgeau imagini cu rectorul ţinând discursuri la varii conferinţe. Într-un final, chiar şi după patru mandate Marga s-a cramponat de scaunul de rector cât a putut, recurgând la tot felul de stratageme pentru a se menţine în fruntea UBB.
Ferm convins de propria-i indispensabilitate, a decis în timp util să graviteze în jurul unor lideri cu aer de potentat. Pe vremuri a fost unul dintre liderii PNŢCD, mai nou este un vajnic susţinător al lui Dan Voiculescu. Iar acum s-ar zice că se pregăteşte să susţină cauza unei Rusii total nereformate în cancelariile europene, preferând să uite inclusiv de cazuri flagrante cum ar fi uciderea brutală a jurnalistei Anei Politkovskaia şi a avocatului Serghei Magnitski.
Ca filozof de prestigiu cu o vastă operă, Andrei Marga dispune de referinţe cât se poate de bune. Dar ajunge o succintă rememorare a dictaturilor interbelice din Europa pentru a realiza că destui intelectuali de anvergură s-au lăsat seduşi, în vremuri relativ recente, de izul puterii, servind fără reţineri cauze cât se poate de nefaste – vezi Giovanni Gentile în Italia lui Mussolini sau Carl Schmitt în Germania lui Hitler, pentru a-i numi doar pe câţiva.
Marga are, neîndoielnic, relaţii foarte bune cu cercurile universitare din Europa. A ajuns cunoscut şi influentelor cercuri ale Vaticanului graţie dezbaterilor pe care le-a organizat pe tema credinţei şi eticii în Europa. Noul ministru de Externe va aduce însă, categoric, servicii mai mari Moscovei decât României cât timp dă de înţeles că Europa trebuie să accepte Rusia aşa cum este, fără a mai insista asupra unor fleacuri gen reforme, democraţie sau drepturile omului. Admiraţia sa faţă de liderul de la Kremlin echivalează, de altfel, cu o jignire adusă – voluntar sau nu – nenumăraţilor ruşi care protestează de mai bine de jumătate de an împotriva regimului Putin. La doar 48 de ore de la ceremonia de învestire a sa în funcţia de preşedinte, Financial Times relata că „protestatarii ruşi, învăţători, studenţi, medici (…), au înfruntat azi, într-o tăcere neînfricată, bastoanele şi gaze lacrimogene ale poliţiei”. Atât în Rusia, cât şi în România asemenea cetăţeni sunt cruciali pentru viitorul ţării, astfel că preţuirea pe care Marga i-o poartă unui lider dispus să înăbuşe protestele lor cu maximă duritate relevă că profesorul de odinioară care a sfidat ultranaţionalismul la Cluj a dispărut din păcate de mult.
Cercetător asiduu al filozofilor Habermas şi Marcuse, ambii utopişti ai Stângii, Andrei Marga a fost distins cu Premiul Herder în anul 2005. Laureat al aceluiaşi premiu este, de altfel, şi Eugen Barbu – care în vremuri postdecembriste a ajuns principalul proteguitor al lui Vadim Tudor. Mă tem că, dacă nu renunţă urgent la calea pe care s-a înscris, Marga va aduce prejudicii mult mai mari şi grave intereselor României, reputaţiei şi contribuţiei acesteia la libertatea şi securitatea în Europa decât ar fi reuşit s-o facă vreodată Barbu şi Vadim laolaltă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
