Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ce a rămas din 1 decembrie? „Orizontul 30"

Camil Roman 01.12.2011 - 21:17

De curând, domnul profesor Aligică a lansat provocarea unei dezbateri serioase cu privire la semnificaţia actuală a statului naţional. Fără a avea pretenţia de a vorbi în numele cuiva, voi încerca totuşi în ...

Share

De curând, domnul profesor Aligică a lansat provocarea unei dezbateri serioase cu privire la semnificaţia actuală a statului naţional. Fără a avea pretenţia de a vorbi în numele cuiva, voi încerca totuşi în câteva rânduri să dau curs acestei provocări dintr-o perspectivă generaţională. Adică mă voi strădui să mă inserez în această dezbatere privind la 1 decembrie prin prisma unui tânăr aflat la 30 de ani. De ce aceasta? Pentru că în orice discuţie legată de o problemă de autoreprezentare, există o dinamică generaţională care nu poate fi ignorată. Cu alte cuvinte, fiecare generaţie dă lumii propiul răspuns. Ce se vede aşadar de la „orizontul 30"?

Mai întâi, o observaţie de fond. E straniu că cineva ca domnul Aligică, o persoană care nu a făcut niciodată nici cel mai mic gest de extremism politic, să simtă nevoia de atâtea ori să se disocieze de extremismul de dreapta. Şi o face atât de strident încât, propunând la dezbatere tema statului naţional, autorul respiră în acelaşi timp o precauţie aproape sufocantă. Şi o fi ştiind de ce. Poartă la activ cicatricile drăgălăşeniilor „legionar", „fascist" etc. venite în urma „războaielor" de idei din presa românească. Bine că am aflat încă o dată că suntem specialişti în Schopenhauer: când nu mai răzbatem sau nu suntem de acord cu argumentele preopinentului, îi discredităm persoana. Tot e bine că avem referinţe înalte.

Însă de ce menţionez acest lucru? Pentru că mi se pare că în cazul de faţă fondul viciază substanţa. Cu alte cuvinte, „orizontul 30" îmi spune că „orizontul 50" poartă discuţia într-o ambianţă mult prea crispată şi ostilă pentru a produce ceva util pentru viitor. Să mă explic. Se pare că în România avem o pătură de intelectuali care, asistând o bună parte din viaţa lor la excesul naţionalist al regimului comunist, şi-a făcut acum un titlu de glorie din profesarea unui crez demitologizant, demistificator şi pe alocuri cu supărătoare accente anti-naţionale.

Această pătură este prima care reacţionează adeseori nejustificat de virulent la orice discuţii normale despre rolul privilegiat al identităţii, al tradiţiilor, al comunităţilor creştine în societate, al comunităţii în general, adică la orice propune un discurs de dreapta democratic. Partea comică este că, unii din această pătură intelectuală au contribuit prin propria activitate academică şi profesională din perioada comunistă, mai mult sau mai puţin direct, tocmai la excesele naţionaliste de care aminteam. Alţii doar au asistat la ele. Este vorba aşadar în bună măsură de exorcizarea trecutului, a propriului trecut. 

Pentru „orizontul 30", prima generaţie care nu s-a format în comunism, dezbaterea „problemei naţionale" pe un asemenea fundal al „orizontului 50" ridică două probleme grave.

Prima, penuria de idei şi atmosfera defetistă şi demoralizantă care o acompaniază. Adică să spui de dimineaţa până seara că naţiunea este un mit şi că statul naţional stă să-şi dea duhul şi că, în aceste circumstanţe, orice discuţie despre „problema naţională" nu este justificabilă epistemologic şi ontologic, nu consitutie decât o sumă de banalităţi. Iar consecinţa practică este că ţi-ai pus carul înaintea boilor şi stai pe loc. Partea şi mai proastă este că o cohortă întreagă de la „orizontul 30" s-a format acasă într-un asemenea discurs, iar acum nu face altceva decât să îl perpetueze cu toată lipsa de imaginaţie şi să trăiască fenomenologia unei alte generaţii. Demobilizarea este totală.

Este şocant de exemplu pentru orice om normal la cap să observe când vorbeşte cu zeci, poate sute de studenţi români de la cele mai bune universităţi occidentale că mai puţin de 10% (sunt generos) îşi leagă propria viaţă de România. Unii sunt chiar jenant de complexaţi cu privire la subiect. Frapant, cel mai direct şi mărinimos răspuns a venit de la o unguroaică de la Cluj care singură mi-a spus, fără ezitare sau emfază: „Plec acasă! Veniţi acasă, e jale, resursele umane sunt foarte puţine!".       

Despre mirajul de a fi „cetăţean al lumii" în rândul tineretului român din Occident şi de a se scufunda în auto-uitare deplină (îmi permit să spun, o uitare cu conotaţii psihanalitice) când acasă ai lume care mai are un pic şi îţi crapă de foame, merită vorbit într-un articol separat. Doar atât menţionez aici: ideea că acest fenomen social care datorită masivităţii lui nu poate fi explicat doar prin opţiuni personale, este, mi se pare mie, în strânsă legătură cu faptul că „orizontul 50" s-a ocupat în ultimii 15 ani cu predilecţie de activitatea de „deconstrucţie" simbolică şi nu a propus nimic „orizontului 30" care să însemne şi altceva în afară de o negaţie. Să le mulţumim. Ironici şi fără prea multă deferenţă.  

Ajungem acum la a doua problemă. Şi anume că experienţa comunistă pe care o are „orizontul 50" face ca dialogul pe acest subiect cu „orizontul 30" să pară dislocat. Şi aceasta deoarece, aşa cum am încercat să arăt mai sus, centrul de greutate al discuţiei pică substanţial diferit pentru „orizontul 30", faţă de discursul deconstrucţiei simbolice al „orizontului 50". Şi e normal să fie aşa, experienţa noastră de viaţă e alta: ne-am format într-o lume liberă, cel puţin după 2000 încolo, suntem parte a unei societăţi integrate în Uniunea Europeană şi NATO.  

Ne confruntăm cu globalizarea, cu dilema unui stat european în detrimentul suveranităţii naţionale, cu un capitalism financiar global iresponsabil, cu Republica Moldova într-o zonă strategică gri, cu un stat care la modul cum funcţionează ne asigură subdezvoltarea. Mai departe, suntem de asemenea membrii unei naţiuni cu 3 milioane de emigranţi produşi în 10 ani, într-o perioadă în care familiile nu mai au 7 copii cum era cazul când asemenea fenomene de emigraţie masivă se petreceau în Europa. Oricum te-ai uita la acest fenomen, 3 milioane de emigranţi reprezintă pe termen mediu şi lung un eşec naţional de proporţii catastrofice. O bună parte din resursele umane necesare pentru dezvoltare este pur şi simplu absentă.        

Cu alte cuvinte, vazută din perspectiva „orizontului 30", chestiunea naţională ar cere mai puţine acolade stilistice cu privire la demitologizarea naţiunii (am înţeles cu toţii idea, haideţi să trecem la faza de construcţie) şi mai multe răspunsuri la problemele presante actuale menţionate mai sus. Desigur, dreapta va oferi alte răspunsuri decât stânga. Însă miza în toată această chestiune, indiferent de orientarea ideologică, este ca energia celor mai creatoare pături din societatea românească să nu fie înnăbuşită sub fabule demoralizatoare.

Şi am să vă dau aici un exemplu concret de pe zona dreptei pentru că vine ca o mănuşă pe ideile prezentate mai sus. Atunci când de pildă Mihail Neamţu o ia la drum să ofere cu Noua Republică o alternativă politică viabilă care reangajează un discurs naţional conservator-liberal uitat sau ostracizat, promovând un proiect de viitor care vorbeşte deschis şi curajos de asumarea unei naţiuni şi mizând pe conştientizarea importanţei momentului actual, au apărut de îndată şi acuzele cu totul maliţioase, deplasate şi iresponsabile de discurs neolegionar. Acuze care vin în special de la „orizontul 50", dar şi de la băgători de seamă sau pur şi simplu invidioşi. E greu cu o asemenea atitudine să faci ceva! Asemenea iniţiative de jos trebuie încurajate atât la stânga cât şi la dreapta, ele constituie plămânul democraţiei. La limită, ele vor fi cele care vor da cu adevărat răspunsul cu privire la ce a mai rămas din 1 decembrie.

Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.         

Citește totul despre:

Comentarii

loading...