E foarte bine că găsim resurse de indignare atunci când un fenomen precum cel de la vama Siret ne este prezentat public. Am uneori senzaţia că ne-am obişnuit atât de mult cu corupţia încât a devenit o normalitate. Mă pune pe gânduri cuvântul care e folosit des atunci când vorbeşti despre şpagă: dreptul. Am dat „dreptul” la poliţist şi am scăpat. Am dat „dreptul” la cutare şi m-am angajat. Să fie o ironie? Să fie serios? Cum a devenit şpaga un drept?
Deci,vâlva şi scandalul care au urmat arestărilor de la Siret sunt binevenite, ne arată ca o societate capabilă de reacţie. Şi tot acest caz trebuie să ne înveţe câte ceva în legătură cu politicile noastre anticorupţie.
Cum se vede şpaga dinspre un vameş? Pe o tură de 12 ore, un poliţist de frontieră câştiga cam 2.000 de euro. În acelaşi interval, un vameş făcea 6.000 de euro, scrie Evenimentul Zilei. Adevărul dă cifre ceva mai mici, raportate la nivel de zile: pe 28 decembrie 2010, s-au strâns din şpagă 15.600 de lei, din care 10% către şefi şi restul se împărţeau între vameşi. În 10 zile din decembrie, comisarul-şef Aurel Anea a primit 14.500 lei de la subordonaţi, partea lui din pradă. Nefiind o afacere foarte constantă, putem deduce că sumele variau. Ce este însă sigur e că sunt bani mult mai mulţi decât primesc din leafă respectivii lucrători ai statului.
Care e soluţia? Cum îi faci pe aceşti oameni incoruptibili? Răspunsul evident e: le măreşti salariile. Însă răspunsul evident e greşit. De altfel, asta e reacţia obişnuită la noi: suntem convinşi că oamenii iau şpagă pentru că au salarii mici. Asta duce fie la resemnare, fie la lupte politice interne pentru mărirea salariilor. Resemnarea zice cam aşa: oamenii mei au salarii mici, de aceea iau şpagă, deci nu am ce face pe termen scurt, aşa că ignor problema. A doua reacţie este să te lupţi în guvern să le măreşte salariile. Aşa am ajuns de-a lungul anilor să avem diferenţe enorme între categorii de bugetari, unii au avut şefi mai cu tupeu decât alţii.
Dar salariile reprezintă o problemă mai mică decât ne place să credem. Salariul unui poliţist de frontieră/vameş te încadrează în clasa de mijloc din România. Poţi aspira, dacă eşti chibzuit, la un apartament modest în rate, o maşină la fel şi un concediu low cost. De cealaltă parte, 2.000 de euro pe tură sau 14.500 de lei la 10 zile îţi asigură un stil de viaţă în categoria şefilor de multinaţională din Vest, adică vilă, maşini de teren, concedii scumpe. Televiziunile vânează acum în programele de ştiri vilele vameşilor. Sunt impresionante. Nu te poţi opri să te gândeşti că oamenii ăia sunt şi proşti pe lângă că sunt corupţi: să-ţi tragi o ditamai vila când lumea te ştie angajat la stat arată fie că eşti prost, fie că eşti convins că nu ţi se poate întâmpla nimic.
Deci prima lecţie: nu mai fiţi obsedaţi de salarii. Dacă vom aştepta să dispară corupţia de la sine atunci când vom mări salariile bugetare, vom aştepta degeaba. Măriţi salariile când şi unde puteţi, dar nu faceţi din asta unica politică de prevenţie a şpăgii. De ce iau oamenii şpagă? Pentru că au salarii mici, răspundem automat. Incorect. Oamenii iau şpagă pentru că pot. Diferenţa între viaţa din salariu şi viaţa din şpagă e atât de mare încât nu o vom putea acoperi niciodată mărind salariile.
Trebuie să ne concentrăm pe caracterul sistemic al corupţiei. Şi aici cazul Siret ne învaţă încă ceva foarte important: şpaga nu e o decizie individuală. Este un sistem. Oamenii se organizează, colectează şpaga în mod ordonat, dau la superior, împart între ei. Când spun că nu e o decizie individuală nu vreau în nici un caz să-i scuz. Dimpotrivă, sper să stea mult la puşcărie, ca învăţare de minte pentru alţii. Dar, dacă vrem să combatem şpaga la vămi, va trebui să recunoaştem caracterul ei organizat. Cu alte cuvinte, nu vine onestul vameş Gigel la serviciu şi stă pe gânduri: băi, să iau şpagă azi sau nu? Cazul Siret arată că oamenii vin la serviciu tocmai pentru a lua şpagă. Cabina de vamă e maşina lor de făcut bani, după cum singuri zic în interceptări. Dan Tapalagă a făcut foarte bine legătura cu un alt caz: DNA a arestat anul trecut un afacerist care a intermediat angajarea unui adjunct la Vama Halmeu. Pentru şase luni delegare pe post, doamna respectivă a dat o şpagă de 130.000 de euro. Asta era în mod clar o investiţie: doamna dădea o sumă enormă şi în şase luni trebuia să recupereze banii şi ceva profit, pe frontiera cu Ucraina unde se trafichează ţigări. Avem toate motivele să credem că şi vameşii de la Siret şi-au cumpărat funcţiile. În aceste condiţii, a lua sau a nu lua şpagă nu e o decizie de la caz la caz, pe care Gigel vameşul o ia în fiecare zi, în caz că nu îi ajunge salariul pe luna asta sau a rămas fără bani de ţigări. E ridicol să crezi asta. De fapt, Gigel vameşul face o investiţie pe care o recuperează din şpagă.
Asta fiind situaţia, e ridicol să continuăm să scriem în diverse strategii naţionale anticorupţie că vom scoate ghiduri de etică, că vom ţine cursuri de onestitate, că vom face campanii antişpagă. Astea sunt mai mult pentru cetăţeni. Problema cu Gigel vameşul nu e că ar vrea să fie cinstit, dar nu ştie cum, problema cu el e că vrea să fie corupt şi pentru asta vine la serviciu. Deci, la problemă de sistem, soluţii de sistem: Cum se face angajarea în vamă? Cum se fac delegările? Schimbarea permanentă pe posturi e o soluţie clară, pentru a nu permite crearea de reţele. În cazul Siret, doi poliţişti sub acoperire au fost numiţi în posturi de conducere şi au ajuns să colecteze şpaga. E fabulos. Oamenii ăia pur şi simplu integrau nou-veniţii în circuitul şpăgii, atât de fără frică erau. Reţelele astea trebuie destructurate, trebuie să le fie frică unii de alţii.
În fine, la acest nivel de organizare a şpăgii e evident de ce ne trebuie instituţii specializate ca DNA şi DGA (Direcţia Generală Anticorupţie). DGA e mai puţin vizibilă decât DNA, dar e pe aceeaşi logică de funcţionare (şi tot un rezultat al presiunilor din UE): instituţiile obişnuite sunt căpuşate de reţele şi de o cultură instituţională tolerantă cu corupţia, deci e nevoie de un corp specializat care să lupte cu corupţia. Nu e de mirare că procurorii de la DNA şi poliţiştii de la DGA sunt urâţi de restul procurorilor şi poliţiştilor. Aşa şi trebuie, să fie în afara reţelelor, să le fie frică de ei. Deci prostia vânturată de politicieni şi unii ONG-işti că nu avem nevoie de DNA şi DGA, că trebuie să ne bazăm pe instituţiile obişnuite e doar atât: o prostie.
Tot Dan Tapalagă ridică o întrebare bună: unde se termină în sus circuitul şpăgii? Evident, suspectează pe bună dreptate politicieni şi face legătura cu finanţarea partidelor politice. Dacă posturile mici se cumpără, atunci şi posturile mari se cumpără. Iar acolo politicienii decid, care politicieni au nevoie de bani pentru campanii. Cum se pot destructura reţelele la nivel înalt? La fel precum cea de la Vama Siret. Nu e o decizie individuală, ci şpaga se organizează. Afaceristul de la Argeş, Penescu, a făcut mărturisiri pentru a se alege cu o pedeapsă mai mică. El i-a tras după el pe primarul Craiovei (PDL) şi pe şeful Consiliului Judeţean Argeş (PSD). Ăştia sunt baza partidelor, oameni care zic că aduc bani şi voturi, deci au puterea în partide.
România Liberă a publicat luni un articol despre cum se vede cazul Siret prin localităţile din preajmă. Doi contrabandişti din Republica Moldova le spun reporterilor că, de când cu scandalul, nu se mai pot înţelege cu vameşii. „O să le treacă lor, am mai văzut noi din astea.” Asta e miza, să nu le treacă frica.
