O mare parte a electoratului român pare să se complacă în postura femeii părăsite şi dispuse să se arunce în braţele unui ins extrem de dubios doar pentru a-i da peste nas fostului iubit. Cele mai recente sondaje de opinie relevă în primul rând lipsa de încredere a cetăţenilor în capacitatea USL de a gestiona probleme ţării mai bine decât au făcut-o guvernele PDL. Opţiunea destulor alegători la urne va fi, aşadar, una reactivă şi ca atare de relativ scurtă durată. În prezent însă o bună parte a electoratului pare decis să renunţe fără regrete la dreptul său de a cântări ofertele care îi sunt puse masă, lăsând acest raţionament vital pe seama unor politicieni veroşi şi a unor trusturi media viciate. Dezinteresul general faţă de potenţialele idei, intenţii şi strategii ale USL în chestiuni politice cheie denotă o prăbuşire totală a aşteptărilor şi speranţelor naţiunii. Fenomenul este relevat şi de absenţa protestelor electoratului faţă de lipsa oricăror dezbateri relevante între candidaţii rivali.
Fireşte că peste nici un an aceiaşi alegători vor înjura din răsputeri USL pentru dezastruoasele sale rezultate guvernamentale ce se conturează de pe acum şi vor mustra ARD pentru campania anemică şi eforturile prea puţin vizibile în lupta pentru cucerirea electoratului. În aceste săptămâni, românii au ratat o şansă pe care o au doar o dată la patru ani – anume de a pune o presiune formidabilă pe formaţiunile politice pentru a obţine, în fine, o reprezentare de ceva mai bună calitate în legislativ. Cât timp însă la jumătatea campaniei electorale mai mult de jumătate dintre români dau din umeri când vine vorba de candidaţii din colegiile lor, recunoscând senin că habar nu au cine doreşte să-i reprezinte în Camera Deputaţilor sau Senat, lupta pentru o clasă politică mai responsabilă rămâne abandonată din start.
Din fericire, în câteva colţuri ale ţării bătălia electorală încă se mai duce după standarde ceva mai ridicate. Câteva zile petrecute în colegiile electorale din zona Şimleul Silvaniei m-au convins de veridicitatea aserţiunilor despre această parte a “României profunde”, al cărei potenţial era comparat în anii 1920 cu cel al regiunii Braşov. În acele vremuri, regiunea dispunea de o agricultură înfloritoare, o industrie locală incipientă precum şi de numeroase proiecte culturale şi educaţionale destinate populaţiei preponderent rurale. Şimleu a devenit însă una dintre victimele reorganizării teritoriale din 1968, când Ceauşescu a decis desfiinţarea vechilor regiuni, printre care şi Crişana, şi revenirea la împărţirea teritorială a ţării pe judeţe, ajungând în cele din urmă plasată sub administrarea până atunci obscurului municipiu Zalău.
Astăzi, Şimleul Silvaniei se prezintă ca o urbe neaşteptat de activă şi cu o reprezentare politică de bună calitate judecând după progresele obţinute în dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii publice. Zilele trecute, la Şimleu bătălia electorală între actualul deputat Lucian Bode şi rivalul politic pesedist era în toi, demonstrându-se una vioaie, dar dusă în limitele bunului simţ, zgomotul de fond fiind asigurat de PP-DD care mizează făţiş pe exploaterea nemulţumirilor electoratului sărac, slab educat şi prin urmare uşor de manipulat. Polarizarea socială pare inexistentă la faţa locului, campania rămânând în mare măsură ferită de accente populiste grosiere. Aici, conduita şi retorica politicienilor se menţin, din câte mi-a fost dat să văd, în limita decenţei – neîndoielnic graţie activei comunităţi locale care preferă să-şi judece candidaţii după propriile criterii. Astfel, edilul local Septimiu Turcas a fost reales în iunie pentru a treia oară datorită schimbărilor în bine aduse oraşului. Când o cunoştinţă din Bucureşti m-a întrebat la telefon ce impresie am despre o campanie desfăşurată într-un loc în care se agaţă harta în cui, am fost fericit să-i pot răspunde că aici jocul democratic decurge după standarde net superioare celor valabile în capitala ţării, ajunsă degradată la nivel de mega-cătun după apariţia unor pseudo-staruri politice de genul “liberalului” Becali.
Sunt convins că în România se găsesc şi alte exemple de comunităţi suficient de puternice pentru a se opune reprezentării lor de către puzderia de baroni, baroneţi şi alte specimene politice dubioase, preferând aleşi interesaţi nu doar de propria propăşire şi înavuţire, ci şi de îmbunătăţirea nivelului de trai al cetăţenilor. În vâltoarea acestei toamne politice, experienţa Şimleul Silvaniei este una indubitabil încurajatoare. Ţara încă mai dispune de localităţi cu tradiţii sociale decente, neexterminate de comuniştii vechi şi noi, în care punctele forte ale zonei constând din resurse umane şi economice sunt puse în slujba modernizării ei. Experienţa mai demonstrează că românii nu trebuie să privească perpetuu către Occident în căutarea de modele demne de urmat. O fi Şimleul Silvaniei un loc în care intră vântul în ţară, dar rămâne unul cu un sistem imunitar notabil, capabil să facă faţă gangrenei care a cuprins o bună parte a României într-o perioadă în care aceasta trebuia să fi ajuns de mult un stat puternic. Pentru ca democraţia românească să devină funcţională, asemenea locuri trebuie să fie regula, nu excepţia.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
