Arta compromisului la Cioloș

Andreea Pora Actualizat: 11.05.2016 - 22:04

Îngrămădit într-o corăbioară de hârtie, cu vâslele rupte și catargul prăbușit, Guvernul Cioloș se îndreaptă vertiginos spre Cascada Niagara. De pe mal, partidele, trompetele media și mafioții de toate soiurile și culorile aplaudă frenetic. Gata și cu ăștia, am reușit! Tehnocrația e compromisă, vine iar rândul nostru!

Share


Îngrămădit într-o corăbioară de hârtie, cu vâslele rupte și catargul prăbușit, Guvernul Cioloș se îndreaptă vertiginos spre Cascada Niagara. De pe mal, partidele, trompetele media și mafioții de toate soiurile și culorile aplaudă frenetic. Gata și cu ăștia, am reușit! Tehnocrația e compromisă, vine iar rândul nostru!

În cele șase luni rămase până la finele mandatului, singurele lucruri pe care le poate face premierul sunt să împiedice, în măsura posibilului, o restaurație în justiție, să gestioneze bombele de pe scena publică – ultima la rând, cea „bacteriologică“, cum o numea un mare cotidian german – și să asigure corectitudinea celor două rânduri de alegeri. În rest, lupta cu mafia - din sănătate, din administrație, educație și achiziții – și reforme instituționale sunt basme. E vrăjeală. Nimic spectaculos nu se va întâmpla, asta nu pentru că Cioloș nu ar vrea și nu ar fi de bună-credință, ci pentru că are în față zidul din Games of Thrones păzit de armata întregului Sistem.

Dincolo însă de această realitate, Cioloș a făcut, la rândul lui, o serie de greșeli care i-au fost fatale. În loc să guverneze din primul moment cu mandatul pe masă, în forță, într-o transparență totală, cu fața la publicul care îl adusese în fond la putere, a adoptat comportamentul unui politician. A crezut că asigură supraviețuirea cabinetului făcând compromisuri cu partidele. A căzut la pace, închipuindu-și naiv că va avea susținere politică pentru mai știu eu ce proiecte de reformă. Scopul trebuia să fie însă tocmai guvernarea în răspărul clasei politice și răscolirea mușuroaielor: nu vă convine ce fac, vreți să vă protejați în continuare corupții și sistemul de complicități, am plecat, ies public și spun de ce. Cioloș nu a avut însă curajul și determinarea să lupte fățiș, să taie în carne vie, deși a avut opinia publică alături.

Nu a avut nici forța de a se debarasa din mers de acei miniștri care făceau direct sau acoperit jocurile diverselor găști de interese: din Sănătate în cazul lui Cadariu, care trebuia demis încă de la scandalul bebelușilor, din mediul universitar și al plagiatorilor de profesie – situaţia lui Curaj – sau să scape de cei care au probleme grave de integritate, cum e Tobă cu al său doctorat plagiat. A lăsat lucrurile să treneze, preferând coteriile și cedând în fața presiunilor politice, sindicale sau de altă natură. L-a mătrășit pe Vlad Alexandrescu, împotriva căruia era limpede că se răsculaseră brontozaurii din cultură speriați de scoaterea posturilor la concurs, a demis-o pe Ana Costea, deși era evident că Legea salarizării era nesustenabilă și de nefăcut în an electoral. Lucruri pe care trebuia să le fi spus răspicat însuși premierul.

Situația lui Cioloș nu e însă simplă: atacat permanent și din toate părțile, Guvernul este supus unei campanii mediatice de linșaj, compromiterea ideii de tehnocrație fiind principalul obiectiv al clasei politice. Succesul acestui cabinet reprezenta principala amenințare serioasă la adresa politicienilor, după mulți ani de permutare a actorilor, măștilor și grupurilor de interese economico-financiare în toate combinațiile posibile. În fața lui Cioloș se sparg acum multe dintre buboaiele supurânde ale României. Bomba dezinfectanților și a nosocomialelor este la fel de veche precum corupția, indiferența și nepotismul din sănătate, nu a apărut odată cu Cabinetul Cioloș, care doar o decontează. În ultimii 10 ani, de la Băsescu, Boc și Cseke Attila, de la Ponta, Nicolăescu și Bănicioiu, plus managerii de spitale și medicii chirurgi și de ATI, toți știau de infecțiile intraspitalicești și de falsificarea datelor. Știa și SRI, fără discuție. Responsabilitatea inacțiunii și mușamalizării este una colectivă, este o componentă a „sistemului ticăloșit“ ca să-l citez pe unul dintre marii guralivi ai acestor zile.

Dincolo de proasta gestionare a situației de moment, Cioloș preferă să nu spună public aceste lucruri și să nu indice vinovații. Poate și pentru că știe că în cele șase luni pe care le mai are la dispoziție nu va putea să facă nimic altceva decât să modifice niște legi (care, dacă nu convin mafiei din domeniu, vor fi schimbate a doua zi în Parlament) și să taie niște capete, încercând să limiteze dezastrul. La fel în educație, achiziții, administrație.

Premierul este unul dintre puținii oameni decenți și de bună-credință de pe scena publică a ultimilor ani și continui să cred de o bună calitate umană. Dar a greșit fundamental acceptând să meargă în siajul abordărilor prezidențiale. Obtuzitatea gândirii și confortul neimplicării, care au ca rezultat emiterea unor banalități și un enervant aer marțial, nu i-au fost de niciun sprijin lui Cioloș și nici nu-i vor fi, fiind greu de crezut că președintele se poate metamorfoza. Până și pentru Cioloș, Iohannis a devenit un vagon din garnitura pe care trebuie s-o tracteze până în alegeri. Abordarea neconflictuală și compromisurile, condiție impusă probabil de președinte de la bun început, i-au fragilizat mandatul. Din păcate, însuși premierul nu a înțeles unde e limita compromisului cu clasa politică și sistemul.    

Acest comentariu a apărut în Revista 22