Mare tapaj s-a făcut cu inaugurarea stadionului fost „23 august”, fost nu ştiu cum, poreclit „Naţional Arena” în loc de „Arena Naţională”. Dar poate că, du-pă atâtea maimuţăreli americane, se schimbă şi topica în limba română. Susţinătorii Catedralei Neamului se prevalează de această construcţie pentru a justifica anume chel-tuieli pe care statul le-ar face şi cu aceasta din urmă.
Nu că aş avea ceva cu americanii, dar fiecare neam, că de neamuri e vorba, pe limba lui piere şi când îşi face stadion fără gazon, şi când îşi face catedrală care să concureze Casa Poporului. Că, înţeleg, cam într-acolo bate Patriarhia cu proiectul său, mult plimbat prin Bucureşti. Dacă vine iar vreo revoluţie franceză, atee şi autoreligioasă, Doamne fereşte, iar n-o să ştim ce să facem cu lăcaşul cel imens. Că Parlament n-o să-l mai putem face, doar să-l mutăm pe cel de unde a ajuns acum în noua, vorba ceea, tot americană, locaţie.
Personal nu cred că ai nevoie de cea mai mare catedrală din sud sau est sau amândouă pentru a-ţi demonstra credinţa în Dumne-zeu şi în Iisus Hristos. Aşa cum nu credeam nici în timpul construirii faraonicului palat din Uranus că el poate demons-tra vreo calitate a celui care stă în el. Şi mi s-a adeverit necre-din-ţa: uitaţi-vă cine a ajuns acolo şi câte parale face tot Parlamentul ăsta, luat pe bucăţi sau global, mai la modă azi. Sigur, Evul Mediu occidental ne-a provocat, dar atunci nu acum, cu imensele şi superbele lui catedrale. Dar să vrei să-i dai o replică peste opt sute de ani, ce vanitate! Se mai gândeşte cineva că ăsta e, poate, chiar un păcat grav din punctul de vede-re al credinţei pe care, chipurile, vrea s-o semnaleze? Nu, nici vorbă, cum nu se mai gândeşte nimeni, decât poate nişte stân-gişti priviţi cu ură sau dispreţ, la luxul în care se scaldă ierar-hii bisericilor creştine din est şi din vest.
Şi toată strălucirea asta, poleiala asta care o să acopere şi care şi acoperă catedralele lumii, inclusiv pe a neamului nostru, toată aureala asta de nu ştiu câte kilograme ce altceva demonstrează decât confuzia între plăcerile lumeşti şi cele ale lui Dumnezeu? Bun, ştiu că am fi făcuţi după chipul şi asemănarea Lui. Când mă uit în jur, nu-i văd nici chipul şi cu atât mai puţin asemănarea. Dar să admitem că sunt eu miop şi n-am ochelari, că e adevărat că suntem după chipul şi asemă-na-rea Lui, ce sau cine ne spune că am avea şi exact aceleaşi preferinţe ca şi El. Că, adică, dacă nouă ne plac reşedinţele fastuoase, episcopale, mitropolitane sau patriarhale, neapărat trebuie să-i placă şi lui Dumnezeu. La atâta să-l reducem noi pe El, pe creatorul Universului?
Pentru că, în mod logic, dacă ne tot înghesuim să-i înălţăm catedrale imense, în secolul XXI, ca-n secolul XIII, înseamnă că asta credem noi despre El. Şi-apoi să mai spui că n-avea dreptate Huntington să ne plaseze cam pe lângă lumea arabă, care, şi ea, tot cam cu obiceiuri din secolul XIII se mai luptă încă, vezi talibanii şi Al Qaeda. Numai că, întorcându-ne la construcţia noastră faraonică, asta oricum nu poate rivaliza cu acelea din Evul Mediu, pentru că atunci nu existau tehnologiile noastre, ca să le dea gata în cel mult trei ani, deci meritele lor rămân intacte şi ale noastre nu cresc. O mulţumire sufletească tot am, dacă o să se constru-iască această nouă casă, nu a poporului, ci a neamului, că aşa e la biserică, poporul devine neam, măcar ea n-o să se poată numi în altă limbă, că neamul nu te lasă şi, după câte cunosc eu biserica ortodoxă, nici preoţi de alte neamuri n-or să prea slujească în ea, ca la Arena Naţională, unde tocmai ăia din altă parte sunt aşteptaţi.
Nicolae Prelipceanu este publicist
