Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Adio arme nucleare!

Mihail Gorbaciov 24.10.2011 - 19:42

  Luna aceasta se împlinesc 25 de ani când stăteam faţă în faţă cu Ronald Reagan la Reykjavik în Islanda pentru a negocia un acord care ar fi redus - şi poate în ultimă instanţă chiar ...

Share

 

Luna aceasta se împlinesc 25 de ani când stăteam faţă în faţă cu Ronald Reagan la Reykjavik în Islanda pentru a negocia un acord care ar fi redus - şi poate în ultimă instanţă chiar eliminat până în 2000 - înfricoşătorul arsenal de arme nucleare deţinut de SUA şi URSS.

Cu toate diferenţele de opinii dintre noi, împărtăşeam convingerea fermă că ţările civilizate nu ar trebui să facă din arme atât de barbare cheia de boltă a securităţii lor. Deşi nu am reuşit să îndeplinim aspiraţiile noastre la Reykjavik, întâlnirea la vârf a fost totuşi, pentru a-l cita pe fostul meu omolog, „un punct major de inflexiune în încercarea de a crea o lume mai sigură."

Anii ce urmează ar putea determina dacă visul nostru comun de a scăpa lumea de arme nucleare se va împlini vreodată.

Criticii prezintă dezarmarea nucleară în cel mai bun caz drept nerealistă, iar în cel mai rău drept utopie periculoasă. Ei prezintă „lunga pace" a Războiului Rece ca pe o dovadă că descurajarea nucleară este singurul mijloc de evitare a unui război major.

Ca unul care a avut sub comanda sa un asemenea arsenal, dezaprob ferm această idee. Descurajarea nucleară a fost întotdeauna un garant dificil şi fragil al păcii. Eşuând în propunerea unui plan convingător de dezarmare nucleară, SUA, Rusia şi celelalte puteri nucleare promovează prin lipsa lor de acţiune un viitor în care armele nucleare vor fi inevitabil folosite. Această catastrofă trebuie oprită.

Aşa cum împreună cu George P. Shultz, William J. Perry, Henry A. Kissinger, Sam Nunn şi alţii argumentam cu cinci ani în urmă, descurajarea nucleară devine un element mai puţin stabil şi mai riscant cu cât creşte numărul de state dotate cu armament nuclear. Cu excepţia războiului preemptiv (care s-a dovedit contraproductiv) sau a sancţiunilor eficiente (care până în prezent s-au dovedit insuficiente), doar paşii sinceri în direcţia dezarmării nucleare pot oferi asigurarea reciprocă necesară unor compromisuri dificile în controlul armamentului şi probleme de neproliferare.

Încrederea şi înţelegerea construite la Reykjavik au deschis drumul către două tratate istorice. Tratatul forţelor nucleare cu rază medie de acţiune din 1987 (INF) a distrus temutele rachete de atac rapid care ameninţau pacea Europei. Iar în 1991, primul Tratat strategic de reducere a armamentului (START I) a redus cu 80% arsenalele nucleare supradimensionate ale SUA şi URSS într-o perioadă de un deceniu.

Dar perspectivele progresului în controlul armamentului şi nonproliferare se îngustează în absenţa unui efort credibil de dezarmare nucleară. Am învăţat în cele două lungi zile la Reykjavik că discuţiile de dezarmare pot fi pe atât de constructive pe cât sunt de fierbinţi. Prin interconectarea unei întregi palete de chestiuni înrudite, am creat împreună cu Reagan încrederea şi înţelegerea de care era nevoie pentru a induce moderaţia într-o cursă a înarmării nucleare pe care o pierdusem de sub control.

Privind în urmă, sfârşitul Războiului Rece anunţa deja contexte şi aranjamente mai complicate de putere şi convingeri globale. Puterile nucleare ar trebui să adere la cerinţele Tratatului de neproliferare din 1968 şi să reia negocierile de bună-credinţă pentru dezarmare. Acest lucru ar spori capitalul specific şi moral de care diplomaţii dispun când încearcă să restrângă proliferarea nucleară într-o lume în care mai multe ţări ca oricând au mijloacele de a-şi construi o bombă nucleară.

Doar un program serios de dezarmare nucleară universală poate oferi siguranţa şi credibilitatea necesare construirii unui consens global asupra faptului că descurajarea nucleară e o doctrină moartă. Nu ne mai putem permite nici politic, nici financiar natura discriminatorie a sistemului actual format din cei care au şi cei care nu au arme nucleare.

Reykjavik a demonstrat că îndrăzneala e răsplătită. În 1986, condiţiile erau departe de a fi favorabile unui acord de dezarmare. Înainte de a deveni liderul Uniunii Sovietice în 1985, relaţiile dintre superputerile Războiului Rece atinseseră un minim. Şi totuşi Reagan şi cu mine am fost capabili să creăm un rezervor de spirit constructiv prin întreţinerea constantă a relaţiilor şi interacţiunea personală, faţă-n faţă.

Ceea ce pare că lipseşte azi sunt lideri cu îndrăzneala şi viziunea de care e nevoie în stabilirea unui sentiment de încredere, pe baza căruia dezarmarea nucleară să devină din nou piesa centrală a unei ordini mondiale paşnice. Constrângerile economice şi dezastrul de la Cernobîl ne-au îndemnat să intrăm atunci în acţiune. De ce Marea Recesiune şi catastrofa de la Fukushima Daiichi din Japonia nu au declanşat o reacţie similară astăzi?

Un prim pas ar fi ca SUA să ratifice în sfârşit Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare (CTBT) din 1996. Preşedintele Barack Obama a susţinut acest tratat ca instrument vital de descurajare a proliferării şi de evitare a unui război nuclear. E momentul ca Obama să respecte angajamentele asumate în 2009 la Praga, să îmbrace mantia de Mare comunicator a lui Reagan şi să convingă Senatul american să formalizeze aderarea SUA la CTBT.

Aceste acţiuni i-ar convinge şi pe ceilalţi sceptici - China, Egipt, India, Indonezia, Iran, Israel, Coreea de Nord şi Pakistan - să reconsidere, la rândul lor, CTBT. Iar asta ne-ar aduce mai aproape de o interdicţie globală a testelor nucleare în orice mediu - în atmosferă, sub ocean, sub pământ, în spaţiul cosmic.

Un al doilea pas necesar este ca SUA şi Rusia să dea curs noului acord START şi să înceapă reduceri mai drastice ale armamentului, în special în domeniul celui tactic şi de rezervă, care nu face altceva decât să risipească fonduri şi să ameninţe securitatea. Acest pas trebuie să fie corelat cu limite impuse apărării antirachetă, una dintre principalele probleme care au subminat summitul de la Reykjavik.

Un Tratat de interzicere a producerii de material fisil (FMCT), blocat de mult timp în faza discuţiilor multilaterale la Geneva, şi un succes al celui de-al doilea summit pe chestiuni de securitate nucleară la Seoul în 2012 vor ajuta la securizarea materialului nuclear periculos. Pentru acest lucru e nevoie şi ca Parteneriatul Global din 2002, dedicat securizării şi eliminării tuturor armelor de distrugere în masă - nucleare, chimice şi biologice -, să fie reînnoit şi extins atunci când actorii săi se vor reuni la anul în SUA.

Lumea noastră rămâne prea militarizată. În climatul economic actual, armele nucleare au devenit un sac fără fund. Dacă, aşa cum pare probabil, dificultăţile economice vor continua, Statele Unite, Rusia şi alte puteri nucleare ar trebuie să profite de moment pentru a lansa reduceri multilaterale de armament pe canale noi sau existente, cum ar fi Conferinţa ONU pentru dezarmare. Deliberările ar aduce mai multă securitate cu costuri mai mici.

Dar acumularea de forţe militare convenţionale - al cărei motor este în mare parte enorma putere militară desfăşurată global de SUA - nu trebuie nici ea neglijată. Angajându-ne în extinderea Acordului privind forţele convenţionale în Europa (CFE), ar trebui să luăm în calcul la modul cel mai serios reducerea poverii pe care o reprezintă la nivel global bugetele şi forţele militare.

Preşedintele american John F. Kennedy avertiza că „fiecare bărbat, femeie şi copil trăiesc sub o sabie nucleară a lui Damocles, atârnând de cel mai subţire dintre fire, care ar putea fi tăiat în orice moment". Pentru mai mult de 50 de ani, umanitatea s-a uitat cu îngrijorare la acest pendul letal în timp ce liderii ei au discutat despre cum să repare firul tot mai fragil. Exemplul Reykjavik ar trebui să ne reamintească de insuficienţa măsurilor paliative. Efortul nostru de acum 25 de ani nu poate fi onorat decât atunci când arma nucleară va sfârşi alături de cătuşele vânzătorilor de sclavi şi iperita din vremea Marelui Război în muzeul barbariilor trecute.  

 

Mihail Gorbaciov, fost preşedinte al Uniunii Sovietice, a înfiinţat Green Cross International, o organizaţie independentă neguvernamentală şi non-profit axată pe provocările globale interconectate ale securităţii, eradicării sărăciei şi degradării mediului înconjurător. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org

Citește totul despre:

Comentarii

loading...