Integrarea noastra in lumea europeana va fi un nou proces lung si greu fiindca straturile inapoierii noastre sunt foarte adanci. Multi formatori de opinie, adesea tineri si, firesc, nerabdatori, impartasesc ideea ca numai relele intentii ale clasei politice romanesti ne-au condus la aderarea tarzie si la pierderea primilor 10 ani dupa caderea comunismului. Nu impartasesc decat partial aceasta idee. In regimurile democratice politica se face si cu cetateni. In plus, se practica intr-un context social concret, iar contextul nostru a fost realmente diferit de cel central si est-european.
Primul lucru pe care ar trebui sa-l acceptam este faptul ca Romania a avut un comunism atipic pentru Europa (cealalta exceptie era Albania). Dupa moartea lui Stalin, tarile comuniste europene au trecut prin procese de respingere a stalinismului, iar din 1985 au intrat prin contagiune in reforme “gorbacioviste”. In acest sens, partenera noastra actuala, Bulgaria, a fost mult mai avansata politic in 1989. Din 1971, in Romania s-a construit treptat un stalinism nationalist (cum l-au numit Verdery, Tismaneanu s.a). Locul inchisorilor politice explicite (desfiintate formal in 1964) a fost luat de lagarul generalizat de supraveghere si “cumintire” a populatiei in sistemul politiei politice. Aceasta isi amplifica exponential “obiectul muncii”, tratand ca suspecte chiar si actele de supravietuire. In definitiv, nici unul dintre noi nu putea sa traiasca, fizic vorbind, decat delictual: cumparam produse “la negru”, faceam tot soiul de trocuri, nascoceam mijloace de incalzire ilegale. Prin urmare, “veghetorii” ne aveau potential la mana cam pe toti. Figurile “emblematice” ale spatiului public s-au redus la doua. Locul unei specializari in productie l-a luat megalomania industriala. Consumul a inceput sa fie normat din 1979. Minimele repere individuale s-au topit in anonimat. Minima libertate de exprimare a fost sugrumata sub cenzura. Am mostenit o societate ruinata moral, politic, economic, cultural. Cu aceasta ruina in si langa noi am intrat in socul unei lumi fata de care nu puteam sa avem alta empatie decat cea din surse livresti si radiofonice. Mai mult, nu ne cunosteam societatea altfel decat din experienta proximitatii. Cercetarile sociale au fost nu doar cenzurate, ci chiar cvasiinterzise din 1977. Fiecare traia cu perceptia directa a “celorlalti”, in ignoranta fata de lumea mai larga. Guvernele Romaniei nu au stiut ce guverneaza decat dupa ureche.
In metafora cromatica, prima etapa de iesire din comunism o putem numi “zona gri” a istoriei actuale, zona care, in termeni de frontiere poarta numele de “no man's land”. Multi analisti considera acel deceniu ca unul al timpului pierdut, al istoriei risipite. Ne situam in mijlocul a nimic. Prefixul “post” denota de fapt o non-identitate pozitiva sau o identitate negativa: formal nu mai eram in comunism. Dar nici in alta parte coerenta. A fost deceniul disputei ideologice numite comunism-anticomunism. Personal consider ca aceasta caracterizare nu este tocmai potrivita. Respingerea comunismului a fost un fenomen de masa. Nici o “tabara” nu voia inapoi comunismul, adica: dictatura, partid unic, proprietate colectiva, politie politica, cenzura, cultul personalitatii, rationalizarea consumului. Interesele politice ale multor oameni, ale majoritatii chiar, puteau sa fie etichetate ideologic drept “conservatorism de stanga”. Conservatorii nu doreau sa se intoarca in integrum in trecut, nu voiau comunism, ci voiau ca bazele identitatii si sigurantei lor sa nu fie dramatic zdruncinate. Pe scurt, voiau schimbari lente, pozitive, suportabile. Clasa muncitoare era simbolic conducatoare. Cei care faceau parte din aceasta categorie s-au trezit in cea mai disperata situatie: categoria lor devenise peste noapte o clasa oarecare, ba mai mult, in cativa ani, “gratie” procesului de dezindustrializare a devenit non-clasa si, in timp, non-muncitori. In aceeasi situatie s-au trezit si multi ingineri de intreprindere (in definitiv, 70% dintre absolventii facultatilor romanesti erau ingineri). Este inteligibil si explicabil de ce aceste milioane de oameni au incercat sa-si apere drepturile traditionale la un loc de munca sigur si la un statut social onorabil.
Experienta romaneasca a “drepturilor” era cu totul distorsionata. Termenul “drepturi” se folosea mai ales pentru ratiile de alimente: “Mergem sa ne luam drepturile de la Alimentara la care suntem arondati”. Cu acest sens al “drepturilor” am trait ultimii 10 ani de comunism. Dupa drepturi “abstracte” de tipul: al libertatii, proprietatii private garantate, pluralismului, libertatii presei tanjeau abstract diverse grupuri minoritare politic si intelectual, unii fiindca le-au detinut in tinerete, unii chiar au fost inchisi fiindca si le-au exercitat, altii fiindca au mai tras clandestin cu ochiul, mintea si urechea la Occident (carti, radio, rude, prieteni si, absolut rar, plecari). Nu este de mirare ca pentru cei mai multi cetateni, cererile de drepturi nu vizau, in primul deceniu, decat drepturi salariale si ca singura miscare de masa de succes a fost miscarea sindicala, varful de lance al conservatorismului de stanga in acea vreme. Orice tentativa de reforma economica radicala s-a izbit de o desfasurare de forte sindicale de neoprit: sosele blocate, guverne asediate, trenuri oprite etc.
In societatile democratice politica se face si cu cetateni. Prin absurd, chiar daca politicienii ar fi descins din lumea “ingerasilor” si ar fi avut doar intentii bune, daca n-ar fi pus umarul la capturarea statului de catre conationali smecheri care au lansat capitalismul autohton via privatizare, pazindu-se cu ghearele si cu dintii de concurenta occidentala, nu cred ca puteam scurta semnificativ etapa “contra” in favoarea uneia a proiectelor de reforma si dezvoltare. A fost si de inteles, si legitim ca oamenii sa-si apere interesele de conservare a status-quo-ului si sa vrea sa pastreze un mod de viata familiar, sa-si doreasca o minima rutina institutionalizata. Sigur, in plan istoric a fost contraproductiv. Dar oamenii nu au pe “fisa postului” de cetateni sarcini de ordin istoric, ci pur si simplu interese individuale legitime. Politicienii au insa sarcini de ordin istoric. Chiar daca ei sunt bine intentionati si competenti – caz ideal -, nu pot merge radical contra curentului intern decat in conditii de dictatura.
Mihaela Miroiu este profesor de stiinte politice la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (SNSPA), Bucuresti
