Anticorupția, ca armă de luptă politică, nu e numai la noi folosită. A fost instrumentată de CIA în Italia pe timpul Operațiunii “Mani pulite,” între anii 1992-1993, când au smuls, distrus și decimat două partide de pe scena politică, unul socialist și altul creștin democrat. Demisia procurorului di Pietro a încheiat asaltul societății în civil, rețeaua de influență a serviciului de informații american în Europa, asupra politicului. Au apărut partide și mai corupte, dar Silvio Berlusconi era dorit și adulat pe Langley, ca un bun servant ai intereselor americane.
Acuzarea?
Justiția pariziană a decis că Sarkozy, care pledează în continuare ca nevinovat, ar fi cerut unui judecător date din dosarul său, promițându-i că-i va da un post mai bun la Monaco pe vremea când era președinte. O poveste cu dantelă zdrențuită. Un ipac la tonomat.
După lungi ani de cercetări, coincidență sau premeditare, judecătorii din prima instanță au dat sentința cu doar două luni înainte de alegerile locale din Franța.
Nu am fi remarcat acest aspect, dacă în campania electorală din 2017, François Fillon, candidatul unic al dreptei, n-ar fi fost eliminat samavolnic, din cursă, prin aceași metodă: folosirea brațului justiției împotriva sa. El a fost acuzat că și-a angajat o secretară care nu venea la serviciu (ulterior, modelul s-a aplicat și lui Liviu Dragnea, la fel scos de pe scena politică, printr-un proces similar).
Pe Fillon l-au scos din cursă, tot cu anticorupția
Partidul lui Fillon, Les Républicains (fost RPR), s-a prăbușit în încrederea alegătorilor francezi, la fel și candidatul dreptei. Astfel, statul ascuns a deschis calea ascensiunii anonimului de la acel timp Emmanel Macron, un tânăr bancher, agreat de puterea globalistă. Partidul său En Marche a ieșit ca din tun în topul preferințelor franceze.
Pentru a fi mai bine poziționat, noul salvator al Franței, i s-a gonflat adversara: Marie le Pen, cu un discurs mult prea naționalist pentru gusturile franțuzești. Victoria era astfel predictibilă.
Așa au aranjat felcerii nașterea noului erou politic, care după înțelegerea secretă de la Aachen cu Angela Merkel, va fi noua stea a politicii europene. Nimic nu trebuie să bruscheze poziția sa de lider incontestabil și să amenințe șansele lui de a fi reales.
Politica gaullistă, adaptată la context
Franța supraviețuiește unui experiment mai puternic decât cel instrumentat României. Cei care nu cred în coincidențe știu că alegerile sunt doar pentru naivi. Vă imaginați ce ar fi însemnat ca justiția americană să anuleze scrutinul din noiembrie 2020? S-ar fi aruncat la coș procesul de alegeri, unicul moment în care populația este băgată în seamă.
Sarkozy a fost președinte al Franței între 2007-2012. El a încercat să coboare printre oameni, detașându-se de elitele tehnocrate, cu para-limbajele lor specifice, neadecvate celor simpli, pe de-o parte și pe de alta de “Bobos” (boemii burghezi) din stratosfera liderilor de opinie.
Poate că de la președintele Franței a învățat și Traian Băsescu să facă băi de mulțime, fără a avea acea înțelegere îndesată în priviri. Hihăitul acestuia, de altfel, l-a și enervat pe liderul de la Élysée, care nu l-a mai băgat în seamă mult timp, deși Băsescu insista să-i recadă în grații.
Nicolas Sarkozy nu mai face poltică activă. La prima vedere s-ar putea spune că partidul său Les Républicains nu ar fi grav afectat de acțiunile justiției (in)dependente,
Ce e curios că actualul inculpat a fost un filo-american convins, dar și ultimul promotor al teoriei gaulliste a Europei patriilor. Neiertător cu globalismul pe care-l considera de nicăieri, iar universalismul, o coajă goală, probabil că nu a fost iertat de cei care se ascund sub plapuma de la Davos, Noii arhiduci, viconți ai politicilor de salvare planetară, prin fel de fel de acțiuni, menite să tulbure capetele oamenilor, nu să-i lumineze, au decis în tenebre: “luați-i maul”.
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Prin condamnarea lui Sarkozy, dreapta primește o lovitură de grație, într-o Franță în care iluziile anti-globaliste ale unei bune părți dintre francezi se leagănă între ultranaționalismul lui Marie le Pen și republicanii, tot mai loviți, situați undeva la 8%. Pe fondul acestei derute, verzii urcă precum un lift de mare viteză. Din punctul nostru de vedere, noii corifei ai salvării Europei de ea însăși cultivă verzii ca alternativă pentru a compune majorități. Niciodată Franța nu fu mai ecologistă. Dacă se cere, naivii sunt gata să se încoloneze în fel de fel de mișcări, unele mai ciudate decât altele.
Diavolul și salvatorii
Diavolul nu s-a mai văzut la față de mult timp. Orbecăie prin lupanare. Dar are îngerii negrii distribuiți. Apar exact când e nevoie, ca nu care cumva Franța să revină la valorile creștine, pierdute în ultimii ani, prin fandoselile noilor ideologii progresiste.
Cineva din umbra veghează ca La „Grande Nation” să nu reînvie în secolul 21 şi să se opună cumva mondializării accelerate. Nu Franța eternă e importantă în concernul european, ci liderul ei să rămână, așa ca acum, confortabil pentru noile elite financiare ale lumii.
Se vrea migrație excesivă, se dă migrație! Se dorește mai mult google pe țeava de net, să fie primit! Și tot așa, până la înfrângerea vitalității uneia dintre cele mai mândre națiuni de pe pământ. Globaliștii nu au nevoie de suflet colectiv, ci de o populație amorfă, imbecilizată, viețuitoare în bunele aranjamente ale mondializării.
Vocile lumii:
Francezii nu și-au băgat politicienii la închisoare
”Spre deosebire de români, care și-au băgat premierul (Adrian Năstase n.a.), care i-a dus în NATO, care s-a îndreptat spre Vest și spre UE, care, cu satisfacție, și-au umilit premierul, un reprezentant a milioane de români, ținându-l în pușcărie cu toți borfașii, Franța îl condamnă pe Sarkozy să stea acasă. Asta e diferența între România și Franța”, a scris Val Vîlcu pe DCNews.
Antiglobaliștilor li s-au cam tăiat reprezentativitățile
Spre disperarea elitelor de pradă, încă mai există în Hexagon acționari care cotizează la bursa pariurilor anti-globalizare. Lor li se pregătește un miraculos viitor, invers decât cel dorit.
Ceea ce nu se observă dintr-o margine de lume, narcotizată de anticorupție și vampirizată după sânge de politicieni pe pereții închisorilor, este că statul francez nu și-a trimis fostul președinte în temniță, alături de violatori, criminali și devalizatori de bănci. I-au dat șansa de reabilitare, prin statul acasă un an și apoi să-și reia viața, fără ca vreun francez să urle după el pe stradă: “Penalule!”
Oricât s-ar juca cu destinele lumii, inchizitorilor lumii nu le prea merge cu francezii.
