Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Case de marcat, data warehouse, praf şi căblăraie

Florin Budescu Actualizat: 05.08.2019 - 11:45
Florin Budescu

Pe 14 aprilie 2018, stăteam de vorbă cu un IT-ist foarte bun, care a gestionat în ultimii 10-15 ani sisteme informatice bancare. Omul vizitase Centrul Naţional de Informatică de la Ministerul Finanţelor Publice.

Share

Am început să vorbesc despre serverul central (voi reveni asupra acestei chestiuni). IT-istul însă mi-a spus: „Nu este vorba numai despre server. Este vorba despre infrastructură cu storage sharat, flash, nu mai vorbesc despre discuri rotative, şi trebuie mai multe servere. Mai mult de un rac de servere. Într-o bancă naţională, cu sucursale în toată ţara, ai minimum 14 rac-uri de servere în data center. Pe lângă tranzacţiile propriu-zise ale sistemului, există tot felul de apendice, de genul rapoartelor de sistem, data warehouse. Ai nevoie de back-up, de oameni care să opereze cu datele, ai nevoie de baze de date, care nu pot să fie Microsoft, ci Oracle. Un sistem informatic de magnitudinea asta trebuie, cel puţin, să-l testezi un an, să vezi unde ai bubele… Fiecare om face câte o tranzacţie zilnic. Minimum. Când vor începe să dea românii în serverele acelea cu tranzacţiile, or să crape. Am văzut noi cum funcţionează serviciile. Dacă un serviciu care nu este tranzacţional, cum e cel al cardurilor de sănătate, a crăpat, dar acesta?“.

A trecut mai bine de un an de atunci şi rămâne actual. Este simptomatică reacţia ANAF. Solicitarea mea a fost făcută pe 21 aprilie 2018. Răspunsul primit de la Finanţe a venit pe 27 iunie 2018. Două luni şi o săptămână a durat. Conţinut:

„Referitor la stadiul achiziționării echipamentelor necesare pentru primirea, organizarea și procesarea datelor primite de la aparatele de marcat electronice fiscale, în acest moment procedura de achiziție este în curs de derulare. Referitor la arhitectura instituțională pentru primirea informațiilor de la aparatele de marcat electronice fiscale, sistemul informatic utilizat pentru recepționarea datelor este unul de tip central.

În ceea ce privește autorizarea distribuitorilor de aparate de marcat electronice fiscale avizate tehnic, până la data prezentei au fost autorizați 7 operatori economici pentru un număr de 15 modele de aparate de marcat electronice fiscale cu jurnal electronic, iar pentru distribuția și service-ul aparatelor de marcat comercializate a fost autorizată o rețea de unități acreditate, formată din 1.085 unități pentru comercializare și 1.087 unități pentru service.“

Să presupunem că acesta a fost anul în care s-a lucrat intens şi s-au făcut teste, s-a stabilit care e arhitectura instituţională exactă, cum se organizează serverele, cu data warehouse, în Oracle, nu în Microsoft ş.a.m.d.

În pagina de Economie a ziarului din 29 iulie am publicat un articol pe această temă. L-am întrebat pe consultantul fiscal Adrian Benţa (cu care vorbisem şi în aprilie 2018): „Autorităţile ce fac?“. Răspuns: „Dau comunicate“.

Era vorba despre un server central, în Bucureşti, la Centrul Naţional de Informatică (CNI), din Ministerul Finanţelor Publice. Aşa vor sta sau stau deja lucrurile? Răspunsul lui Benţa, ambiguu: „Da, aşa ar trebui, de vreun an şi jumătate este dată ordonanţa“.

I-am relatat apoi, pe scurt, discuţia pe care o avusesem cu informaticianul de bancă. Cum stau lucrurile acum? „ANAF are nişte servere, ştiam eu, iar când crapă acestea, se conectează la alte servere“, a răspuns Benţa. Dar ale cui sunt aceste servere?

Expertul mi-a răspuns: „Din ce ştiu eu, o altă instituţie a statului român are nişte servere mai bune şi mai multe. Aceasta poate oricând să tragă un cablu, dar există o directivă europeană, conform căreia datele obţinute de o instituţie se folosesc în scopul în care le-a luat această instituţie“.

I-am spus specialistului că, după câte ştiu, există câteva instituţii cu servere mai performante decât ANAF: serviciile secrete şi compania Telecomunicaţii CFR SA, într-o vreme atât de performantă încât avea cea mai bună reţea de fibră optică din ţară. E vorba despre una dintre aceste entităţi? „Nu e niciuna dintre cele enumerate de dvs., dar tot bună e şi aceea“, mi-a răspuns expertul.

Problema, din punctul meu de vedere, stă astfel:

 

1. Faptul că database formată de Fisc cu tranzacţiile ce se fac în România e accesată de o terţă entitate este grav şi ar putea, cred, să intre în atenţia organelor de specialitate. Nu mi-a trecut niciodată prin cap aşa ceva. Important este şi care e instituţia la care se conectează Fiscul, pentru că, în funcţie de asta, lucrurile pot căpăta cele mai felurile conotaţii.

 

2. Dacă mediul de afaceri, în ansamblu, a investit o sumă enormă (500.000 de case de marcat cu jurnal electronic x 1.000 de lei casa de marcat, şi acesta e preţul minim = 500 milioane de lei, adică peste 100 milioane de euro), iar tu, stat român, nu te învredniceşti să reacţionezi instituţional pe potrivă, înseamnă indolenţă.

 

3. Am solicitat ANAF, via Ministerul Finanţelor Publice, pe Legea 544, să ne răspundă la câteva întrebări, pentru a avea şi punctul de vedere al instituţiei din strada Apolodor. Acest răspuns întârzie. Ca şi cel la întrebările puse în aprilie 2018, răspuns care a venit pe 25 iunie 2018. Probabil că-l vom afla şi pe acesta. Tot din Damasc.

Insist asupra chestiunii serverului. Nu este vorba, în acest caz, despre o simplă bancă, ci despre un sistem naţional mai complex decât îţi imaginezi la prima vedere. Fiscul nu ştie nimic, în prezent, despre câte tranzacţii fac românii.

Am mai pus anterior aceste întrebări: 1. Câte tranzacţii fac românii într-o zi, în medie?; 2. Care este numărul maxim de tranzacţii?; 3. Care este valoarea acestora?; 4. Care este ziua cu cele mai multe tranzacţii din an?; 5. Care este situaţia defalcată pe judeţe la primele patru întrebări?; 6. Care sunt judeţele fruntaşe şi care sunt codaşele?

Putem presupune că judeţele cele mai sărace, precum Vaslui, Teleorman, Olt sau Gorj, sunt în coada topului. Un răspuns la aceste întrebări dimensionează arhitectura informatică necesară. Am sugerat că soluţia ar fi ca ANAF să facă un proiect-pilot într-un judeţ sărac, să dimensioneze bateria de servere necesară, apoi să-l replicheze naţional.

E de presupus că marile centre comerciale (mall, hipermarket) sunt magnet de tranzacţii. În aria lor administrativă, bateria de servere trebuie să fie mai mare.

Situaţia în economia unui stat e fluidă. O dezvoltare economică a zonelor sărace ar trebui să fie acompaniată de augmentarea bateriei de servere din regiunile respective. E de aşteptat ca în viitor, dacă se construieşte Autostrada Moldova, afacerile să explodeze aici ca în nord-vestul ţării sau în Banat.

Strategii guvernamentali ar trebui să gândească în perspectivă şi să dezvolte sistemul în funcţie de ce vor să facă din România. Aşa se întâmplă când te arunci într-o chestiune ale cărei dimensiuni ori nu le bănuieşti, ori nu-ţi pasă, pur şi simplu.

Aşa se întâmplă atunci când ceri la 500.000 de actori economici din întreaga ţară să investească în case de marcat cu jurnal electronic fără ca tu să fii pregătit să reacţionezi instituţional corespunzător.

Citește totul despre:

#lazi

Comentarii

loading...