Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Avem o Școală. Cum procedăm?

Eugen Cișmașu 14.09.2020 - 11:00
Eugen Cișmașu

România este unica țară de pe continentul european care nu numai că recunoaște plagiatul ca merit pentru ocuparea de demnități în stat, dar și pregătește, pe bandă rulantă, analfabeții cu diplome să își voteze alți analfabeți funcțional, care să-i conducă.

Share

Din cauza unor asemenea practici a ajuns România o „școală” pentru cerșetorii Europei. Zeci de mii de copii nu învață altceva decât să ceară și să stea, ca părinții lor cu mâna întinsă la Stat pentru un kilogram de zahăr și un litru de ulei. Din cauza sărăciei și a atitudinii “jeomanfișiste” a autorităților, alte zeci de mii de copii n-au mai ajuns niciodată să facă școală, sau au fost nevoiți să renunțe la ea. Cei care au rămas în bănci, în ciuda tuturor obstacolelor, au toate șansele să fie învățați mai degrabă cum să-și bată joc de propriul lor viitor, decât cum să îi aibă de grijă, în țara în care diploma falsă a ajuns instrument funcțional. Nu este de mirare că rămânem de ani de zile în atenția UNICEF, care tot atrage atenția autorităților asupra nivelului abandonului școlar în Romania, devenit îngrijorător pentru Uniunea Europeană.

România Educată, sedusă și apoi abandonată

În 2016, Guvernul Cioloș a atacat la baionetă abandonul școlar, inițiind ”Școala pentru toți”, un program în care peste 193 de milioane de euro urmau să meargă către copiii din școlile defavorizate, cu risc de abandon școlar, tinerii și adulții care au renunțat la școală și vor să o reia, cadrele didactice și specialiștii care aveau nevoie de sprijin pentru a-și adapta activitatea școlii la nevoile copiilor. Inițierea programului s-a făcut cu tam-tam, însă raportările, pe parcurs, sau bilanțul, dacă a existat vreunul, au ”beneficiat” de note extrem de discrete.
Tot în 2016 ar fi trebuit să debuteze, sau a debutat și mai nimeni nu a aflat, și prima etapă a celebrului proiect de țară ”România Educată”, lansat în 2014 de președintele Iohannis și, putem spune, relativ ”uitat”, de vreme ce ulterior creșterea bugetului pentru Educație a rămas doar o poveste bună de istorisit la conferințele de presă.

Trei ani mai târziu, în toamna lui 2019, tema abandonului școlar a revenit pe tapet, odată cu învestirea guvernului liberal. Cabinetul Orban a ignorat însă, complet Educația, alocând doar 3,4% din PIB în condițiile în care media UE este de 5,22%. Liberalii anunțau că vor lupta împotriva abandonului școlar prin metodologii de combatere a segregării şcolare, prin extinderea etapizată a programului "Masă caldă" şi creşterea calităţii programelor de "After-school" publice şi private, prin extinderea programelor de învăţământ profesional-dual, prin deblocarea decontului navetei elevilor şi cadrelor didactice, ori prin finanţarea transportului şcolar intrajudeţean şi promovarea digitalizării sistemului de educaţie. Și cam atât.

Educația, domeniul prentru care nu se alocă bani, dar din care se fac

Problema abandonului școlar este veche în România și a fost ascunsă sub preș. Înainte de 1989 nu discuta nimeni despre acest subiect, iar abandonul școlar, pe atunci exprimat prin absențele nemotivate ale elevilor, era rezolvat prin decizii administrative: amenzi pentru părinți și eventual școala de corecție în cazul elevilor delicvenți. După 1990. problema a continuat să se acutizeze fără ca nimeni să facă nimic concret pentru a rezolva cauzele care determinau și agravau fenomenul.

Guvernele post-decembriste au încercat să rezolve simptomele fără a dori să eradicheze motivele pentru care abandonul școlar creștea în intensitate.

Am avut Programul “cornul și laptele” care, pe lângă scopul de imagine pentru Adrian Năstase, încerca și oprirea abandonului școlar în clasele primare. Programul a fost lansat în 2002 cu scopul declarat de a combate sărăcia. 18 ani mai târziu, până la suspendarea pe motiv de pandemie, pachetul de lapte și corn ajungea constant și la timp exact acolo unde copiii au cel mai puțin nevoie de el. Urma banilor din program se pierde într-o rețea de companii. Pe lângă procesatorii de lapte și producătorii de pâine, apar mai multe tipuri de intermediari. Unii câştigă contractul, fără a produce nici pâine, nici lapte. Alţii se interpun între câştigători şi procesatori. Deci, măsura s-a dovedit doar consumatoare de bani de la buget, fără să dea nici un rezultat concret. Cel mult a îmbogățit firme alese pe sprânceană care au livrat, nu de puține ori, produse sub standard.

Apoi am avut Programul construirii sălilor de sport la sate, și în zone fără apă și canalizare. S-a vrut să se dea un impuls de imagine și să se încerce ținerea copiilor în școală pe motivul că au unde să practice un sport. Și acest program a fost un eșec. Ce folos că s-au construit câteva săli de sport (cu devize uriașe și cu finanțare de la bugetul de stat), care au fost inaugurate cu mare tam tam, dacă aceste săli nu aveau încălzire centrală, curent electric și, la prima ploaie, s-au transformat în piscine?

Constantele educației: sărăcie, indiferență, abandon

Problema abandonului școlar este doar una din problemele cu care se confruntă învățământul românesc. Ne lipsesc banii pentru îmbunătățirea bazei materiale; ne lipsesc banii pentru o salarizare adecvată a cadrelor didactice calificate; ducem lipsă de consilieri psihologici în unitățile de învățământ și nimeni nu are nici o idee sănătoasă (atractivă) privind implicarea părinților în educația copiilor. Aici vom regăsi și unele din cauzele abandonului școlar: sărăcia instituțională combinată cu sărăcia individuală, combinate cu indiferența părintilor și a cadrelor didactice. Cele două “sărăcii” am putea spune că generează indiferența părinților și a cadrelor didactice în foarte multe cazuri.
Apoi avem o prăpastie de abordare între sat și oraș. Nici comuniștii, nici capitaliștii de cumetrie de după ei nu au avut o strategie de dezvoltare sătească care să duca la creșterea nivelului de trai al țăranilor. Și acum se merge la oraș “să se facă școală”, “să se muncească”. Sub comuniști se emigra la oraș, sub capitaliștii de cumetrie se emigrează în alte țări pentru exact aceleași motive: “să se facă școală” și “să-și găsească un loc de muncă”. Satul românesc a fost abandonat în “laptele și cornul” și “terenul de fotbal”. Cu astea nu învingi nici analfabetismul, nici abandonul și, la final, nici emigația.