Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte

Vasile Astărăstoae Actualizat: 07.09.2018 - 12:38
Vasile Astărăstoae

Prin anii ‘70, când eram student, am văzut un film care m-a impresionat: Atunci i-am condamnat pe toți la moarte. Era o ecranizare a unei nuvele – Moartea lui Ipu, scrisă de Titus Popovici.

Share

Era un film care dezvăluia cinismul, ipocrizia, lașitatea și lipsa de umanitate a unor ”lideri români” (fruntașii satului). Despre aceste realități aș vrea să scriu.

După cum bine știți, în România pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu după 1989, cum cred unii. Constituția de la 1866 a abolit prima oară pedeapsa cu moartea. La fel și Constituția din 23 februarie 1923. În perioada dictaturii carliste s-a reintrodus pedeapsa cu moartea prin Constituția din 1938. După 23 august 1944, prin lege specială, s-a menținut pedeapsa capitală. Regimul comunist a introdus, în 1957, aceeași pedeapsă pentru pagubă adusă statului peste valoarea de 100.000 de lei (aici mă aștept la aplauze din partea tefeliștilor).

Prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 s-a hotărât aplicarea sancțiunii de închisoare pe viață, abolindu-se, astfel, pedeapsa capitală. În perioada candidaturii la Uniunea Europeană, România a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care conține art. 2, privind dreptul la viață, completat cu Protocolul nr. 6, art. 1: pedeapsa cu moartea este abolită. Protocolul adițional nr. 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele a fost semnat de către România (la Vilnius) pe 3 mai 2002 și a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 7 din 2003.

Cum s-ar spune, de jure, nu avem condamnări și condamnați la moarte după 1990. De facto, însă, ei există. Cazurile lui Dan Adamescu și al judecătorului Stan Mustață sunt argumente în acest sens. Dar acestea sunt vârful aisbergului, sunt cazuri care au fost intens mediatizate. Nicio statistică nu ne spune câți alți condamnați au murit în penitenciarele românești, dar mai ales câți au contractat sau cărora li s-a agravat o boală în perioada detenției și apoi au decedat în libertate, ca urmare a condițiilor din penitenciare.

 

Când i-am condamnat la moarte?

I-am condamnat pe toți la moarte când am modificat conținutul unei noțiuni care se află în toate legislațiile umaniste ale țărilor civilizate, și anume: amânarea/întreruperea executării pedepsei pe motive medicale. În legislația noastră, Codul de Procedură Penală prevede că amânarea/întreruperea executării pedepsei poate fi dispusă când există motive medicale. Dacă atât în perioada comunistă, cât și până la noul Cod de Procedură Penală exista sintagma ”din motive medicale nu suportă regimul de detenție”, în acest moment sintagma este: ”suferă de o boală ce nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei”.

”Doctrinarii” care au justificat această modificare (medici și juriști) au afirmat că sintagma anterioară era vagă și crea confuzii deoarece orice persoană poate să declare că nu suportă regimul privativ de libertate. Dar acest lucru nu a fost suficient. Instanța trebuie să coreleze rezultatul expertizei medico-legale cu noțiunea de ”pericol social” deoarece se specifică că „persoana care beneficiază de amânarea/întreruperea executării pedepsei nu trebuie să prezinte pericol social”.

Cum în teoria noastră juridică pericolul social nu se referă numai la acțiuni violente, care afectează grupul social, ci și la faptul că ”lăsarea în libertate ar crea în opinia publică o stare de neîncredere în ordinea socială și în justiție” (inovație românească), s-a lăsat cale liberă arbitrariului. Cu alte cuvinte, o persoană cu o afecțiune care îi pune în pericol sănătatea și viața, afecțiune ce nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a ANP, care nu este cercetată sau condamnată pentru infracțiuni cu violență, dacă are o percepție negativă în opinia publică va fi lăsată să i se agraveze starea de sănătate și să moară, fără ca prin acestea să se comită o ilegalitate. Umanism de secolul XXI, nu-i așa?

I-am condamnat pe toți la moarte când am acceptat să existe o rețea medicală paralelă (termen la modă) ineficientă și subdimensionată – rețeaua medicală a ANP.

 

De ce nu avem medici în sistemul penitenciar?

Nicăieri în sistemul de sănătate românesc nu există ”o deșertificare” cum există în această rețea. Nu vorbesc numai de dotarea și competențele unităților medicale, cât mai ales de lipsa de cadre calificate și de militarizarea acestora. În pofida salariilor și soldelor mari, medicii ocolesc acel sistem. De exemplu, în acest an s-au scos la concursul de admitere în facultate 15 locuri și au fost doar 8 candidați. Această lipsă de interes se explică prin faptul că medicii din acea rețea sunt legați de regulile, regulamentele și ierarhia militare, situație în care independența lor profesională este afectată.

I-am condamnat pe toți la moarte atunci când experții medico-legali au preferat să li se amputeze din atribuții și au lăsat ca acea concluzie esențială - și anume: ”afecțiunea/afecțiunile pot/nu pot fi tratate în rețeaua medicală a ANP”  - să fie doar de competența medicului din comisie reprezentant al acelei rețele. Motivația a fost simplistă: noi nu cunoaștem care este capacitatea, competența din acea rețea și nu putem elabora această concluzie.

Atunci, vine întrebarea firească: de ce nu fac expertiză doar medicii din rețeaua ANP? Doar pentru faptul că în Codul de Procedură Penală este stipulat în mod expres ”expertiză medico-legală”? Mai grav este atunci când unii dintre experți uită că sunt în primul rând medici, uită că trebuie să fie neutri și devin justițiari, făuritori de dreptate socială. Așa se explică faptul că bolnavi cu afecțiuni grave (cancer în stadiul terminal, TBC,  multiple afecțiuni cronice etc.) au rămas să moară în penitenciare sau au murit în scurt timp după ce au executat pedeapsa. I-am condamnat pe toți la moarte în momentul în care am dezvoltat și întreținut în societate un curent de ură, intoleranță și dorință de răzbunare. Pentru cel care a greșit nu există niciun fel de milă. Chiar dacă el a fost pedepsit pentru fapta sa, dacă în afara unei hotărâri judecătorești el este condamnat la moarte nu impresionează pe nimeni.

Preferăm să fim condamnați la CEDO, să plătim amenzi, dar să fim intoleranți și lipsiți de compasiune pentru un semen al nostru care a greșit. Satisfacția de a-l vedea cum moare în chinuri nu are egal. În concluzie, cinismul, ipocrizia și lipsa de umanism sunt dominante în societatea românească actuală. Și când vorbim despre individualizarea pedepselor, despre reintegrarea în societate a celor care au fost condamnați, despre respectarea drepturilor omului (un lux după cum ne-a comunicat un ministru al Justiției cu nume de fruct) nu facem altceva decât să devoalăm cinismul și ipocrizia noastră.

 

Acum îi condamnăm pe toți la moarte

P.S.: Aflu dintr-o știre că ministrul Justiției, Tudorel Toader, a declarat că dorește să transfere la Ministerul Sănătății rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor. Este un prim pas care îmi aduce o rază de optimism. Dacă această măsură va fi urmată și de modificarea legislativă și revenirea la sintagma „afecțiunile nu permit efectuarea pedepsei privative de libertate”, atunci optimismul meu va fi susținut de realitate.  

Comentarii

loading...