Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Apariția lui Mircea Diaconu

Eugen Șerbănescu Actualizat: 29.08.2019 - 10:08
Eugen Șerbănescu

Dacă e adevărat că alegerile prezidențiale din 2014 au fost măsluite la limită ca să fie scos marinarul în locul prostănacului, atunci – ne place sau nu – toate analizele politice care s-au scris de-atunci sunt lovite de nulitate.

Share

Dacă e adevărat că rezultatele alegerilor europarlamentare din 26 mai au fost și ele „ciupite“, astfel ca unii să fie săltați peste pragul de 5 la sută, iar alții – înfundați sub prag, precum și pentru „a rearanja“, cale de intervertire a unui procent-două, ordinea partidelor din fruntea clasamentului, atunci toate evoluțiile politice ulterioare – nefiind reflecția voinței populare, ci a voinței tabletare – sunt și ele tot un fake și, la fel, orice analiză e lovită de nulitate. Comentariile analiștilor – și concluziile aferente, extrase de cititor – se supun inevitabil acestei vicisitudini. Mai pe românește, sentimentul general este că se fură în continuare la alegeri – și nu neapărat startul, ci se fură la faza așa-zis tehnică: cine votează, cum se votează, cum se numără voturile etc. În consecință, ne declinăm orice responsabilitate dacă analizele noastre pleacă – explicit sau implicit – de la rezultate cifrice false și ierarhizări politice care nu corespund realității. Asta-i țara, ăsta-i spațiul.

O problemă de fond, obsesivă, a scenei politice românești este ce forță se află în spatele cutărui partid sau cutărui candidat. Întrebarea ar avea sens dacă am avea de-a face doar cu unul sau două cazuri izolate. Din păcate, România este țara în care serviciile secrete – în întregul lor sau pe facțiuni, active și/sau rezerviste – se implică cel mai intens în viața politică, neputându-se abține de la a-și băga coada în mojarul plămădirii puterii. Legenda pretinde că se acționează pentru binele țării. Poate, în unele cazuri, chiar așa să fie – dar nu așa se pune problema într-o democrație consolidată, mult-invocată chiar de președintele Iohannis. Într-o democrație consolidată, nicio structură de stat nu are voie să „împingă înainte“ sau să „stopeze“ un candidat, cu narațiunea că știe ea, structura, mai bine decât știe poporul care votează. Repetatele apeluri și îndemnuri – venite de la puținii analiști neîncartiruiți – ca viața și competiția politică să fie lăsată să se defășoare „din ea însăși“, fără imixtiuni (de natură retro-securistică sau de natură neo-intelligence), apar tot mai iluzorii. Tentația pentru cabale, iscoade, turnătorii reciproce, conspirații, înregistrări ambientale, abuzarea mijloacelor specifice în scopuri extranee limitelor constituționale, mafiotism de stat etc. este insațiabilă.

În același timp, publicul majoritar pare inert la tema securistică. Nici la începutul anilor ᾽90 nu era prea alert, dovada fiind votul copleșitor cu care s-a ales Iliescu de trei ori în 10 ani. Trecerea timpului este un bun pansament al conștiințelor, de aceea indiferența vinovată, ca fenomen de masă, s-a instaurat încet-încet și se păstrează cu atât mai mult astăzi, la decenii distanță de la transformarea peste noapte a Securității în democrație. A se vedea, mai nou, și cacealmaua pe care ne-a mai tras-o o dată dl Băsescu-Petrov, făcându-ne pa-pa din vagonul-restaurant al trenului de Bruxelles.

Rezultă că nu prea mai interesează pe nimeni dacă vreun candidat a fost el însuși securist și nici „măcar“ dacă în spatele lui se află urme radioactive de acest gen. Sunt foarte puține deconspirări dovedite. Am ajuns într-o fundătură în care toată lumea orbecăie ridicol – în sensul că securiștii noștri sunt mai buni decât securiștii voștri. „Nici noi nu mai știm câți suntem“, spunea, cu gura lui, în 2007, dl Geoană, actual secretar general adjunct NATO. Păi, dacă nici NATO nu e interesată de cine a fost și este dl Geoană, cu tatăl general ceaușist de prim-plan, de ce ne-ar mai interesa pe noi?! Trăiască lobby-urile externe care traversează dictaturile interne și-și spală servitorii!

Ne vedem, deci, obligați să ne readecvăm la realitate: o parte substanțială a factorilor lumii și a publicului larg românesc este total opacă la tema securistică, numitul public dorindu-și un președinte cu orice chip, numai nou să fie – indiferent cine îl trage de sfori din spate – și care să promită marea cu sarea în construcția vieții cotidiene, indiferent de (in)existența prevederilor constituționale din fișa postului de președinte. În pofida faptului că dă cu oiștea-n gard aproape zilnic, depozitarul speranței publice aproape fanatice – născute, e-adevărat, din disperarea recăderii periodice din președinte în președinte – a fost, până mai ieri, dl Barna. Însă, pe zi ce trece, USR se relevă ca un partid ca toate partidele – cu oameni avizi de putere, care-și dau la gioale reciproc, care se mai hărțuiesc și sexual etc., într-un cuvânt cu toate metehnele condiției umane inerente proximității puterii. Au și ei un trecut mai mult sau mai puțin încărcat – mulți fiind născuți din spuma rezervei de inteligență în civil – și se dau acum lebede ca să-i păcălească pe proști și să se cațăre în șa. Nu poți să fii lebădă dacă ai trăit în România postdecembristă, ca să spunem lucrurilor pe nume. Caramitru jr. știe cel mai bine, din familie...

Astfel că apariția lui Mircea Diaconu s-ar putea să-i pună în încurcătură – un fel de embarras du choix – pe cei care nutreau utopia unui Făt-Frumos călare pe un cal alb. Celor plictisiți sau dezamăgiți de mandatul Iohannis, plus nehotărâților li se oferă astfel o alternativă realistă în șirul eterogen al candidaților. Dacă dl Barna, cea mai scamatorică marionetă de pe piață, rămâne încastrat în obsesiile terorist-fals-justițiariste (de fapt, tributar-revanșarde) ale păpușarilor din spatele lui; dacă dl Paleologu, doct și graseiat, venind însă din partea cui nu trebuie (adică a aceluia care a distrus societatea românească după 2004), candidează prematur față de stadiul precar al societății românești și nu va trece sticla; dacă, din contră, dl Florin Călinescu – în rolul nebunului care te trage de barbă – se adresează straturilor celor mai de jos;  dacă dna Dăncilă – picată sau nu de la guvernare – va pierde inevitabil din imagine, timpul neajutând-o, întrucât, paradoxal, dacă ar mai fi avut șase luni de liniște, ar fi crescut vizibil, în timp ce dl Barna s-ar fi fâsâit de tot...  

Dacă toate acestea se întâmplă, vedem, în același timp, că, venit pe turnantă, Mircea Diaconu are o altă cuprindere, vorbește pe limba fiecăruia și are atuul de a se face înțeles de oricine, de la vlădică la opincă. În falia de miriapodică dezbinare în care ne zbatem, poate fi o conștiință integratoare a complicatului epos românesc, adică exact ceea ce ar trebui să fie un președinte care, înainte de a judeca și de a da lecții, este chemat, în primul și-n primul rând, să înțeleagă empatic. Pe cât mai mulți posibil, dacă se poate pe toți românii. În niciun caz și sub niciun motiv să-i dividă!  

Diaconu a fost prezent în prim-plan la „revoluție“? Păi, și Caramitru a fost. Și Dinescu. Și Alexa Visarion. Adică, de ce Caramitru srl – care ordona armatei să oprească focul – este bun și Diaconu nu este bun? După care logică? După care logică Barna – care a făcut bănet, nu glumă, de pe urma contractelor cu MAI – este bun și Diaconu, care a scos măsuța în fața Teatrului Nottara și a cerut ajutorul amărășteanului de la „Eva“, învingând sistemul, nu e bun? După care logică? După care logică Grand Place din Bruxelles e mai aproape decât Ateneul din București? Poate a venit momentul să nu mai sărim calul cu europenismul sforăitor. Să luăm aminte, din nou, la Caragiale: „Adică nu exagerațiuni!“.

Ceea ce este foarte sigur la Mircea Diaconu este că nu i se va urca la cap – ceea ce nu-i puțin lucru la români. Încercarea adversarilor de a-l torpila prin „denunțarea“ tipologiei personajelor interpretate pe scenă sau pe ecran este de un prost-gust desăvârșit. E ca și cum l-ai confunda pe Anthony Hopkins cu Hannibal Lecter. Din contră, readucerea în mentalul imediat a remarcabilelor lui creații – dintre care, în context, rămâne de neuitat, prin interiorizare și căldură umană, cea din „Mere roșii“ – e de natură să retrezească sinapsele de plăcere artistică și de rezonanță pe plan existențial ale marelui public și să le transforme – printr-o alchimie care scapă oricăror manipulări – în suport electoral. E posibil chiar ca, de data asta, maturii să iasă din case... 

În orice caz, apariția lui Mircea Diaconu reconfigurează cursa electorală.

 

 

 

Citește totul despre:

#lazi

Comentarii

loading...