Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

30 de ani / Evoluţie sau involuţie?

Marius Ghilezan Actualizat: 23.12.2019 - 11:41
Marius Ghilezan

Ce s-a schimbat în România ultimilor 30 de ani? Cum a evoluat clasa politică? De ce elitele intelectuale nu se implică? Iată ce frământă societatea, după ce a trecut border-line-ul lui Silviu Brucan care, spre disperarea noastră de atunci, a profeţit că ne vor trebui 20 de ani.

Share

În planul prosperităţii, am evoluat fantastic. Numai cei de rea credinţă nu pot recunoaşte asta. Dacă în 1989, an de recesiune cumplită, PIB-ul României era de 41,11 MLD de USD, astăzi depăşeşte 200 MLD.

„Politica s-a degradat.” Acesta este predicatul aşa-zişilor analişti. Numai că analizele sunt viciate, prin neadaptarea măsurătorilor la context.

Nu poţi compara 1989 (anul revoluţiilor) cu 2019 (anul indignaţilor).

Liberamismul, social-democraţia şi cea de-a treia cale


Până şi în pictură când faci un portret nu îl pui într-o ramă de goblen a anilor 1990. Paradigma internaţională s-a schimbat. Dacă acum trei decenii curentul liberal (cel clasic) anima aspiraţiile multor pământeni, astăzi liberalismul înseamnă altceva (lupta pentru agende parazitare, prozelitism sectar şi corpocraţie), social democraţia s-a liberalizat, cu instrumentele deceniului doi al mileniului trei, lăsând masele să fie preluate de curentul indignaţilor. Din neadecvarea la context a celor doi mari poli s-a creat a treia cale a centrismului democratic, doctrină care încearcă să împace stânga cu dreapta, ca răspuns la îndoielile generale cu privire la viabilitatea economică a interveţionismului statului în economie, anterior postulat de doctrina keynesianism-ului. La apariţia acesteia, Neoliberalismul și Noua Dreaptă erau deja consolidate. Cea de-a treia cale a fost promovată, prin anii 1990, de social-liberali și de unele partide social-democrate.
Noi pe unde am fost când se puneau bazele noii doctrine?


Pe noi anul de graţie 1989, ne-a prins total în afara dezbaterilor politice internaţionale. Aveam o defazare de câteva zeci de ani, plus că am ratat startul trecerii la o societate democratică. Primul deceniu s-a pierdut din lipsa totală de reforme. Alternanţa la putere din 1996 a evitat falimentul statului.

Faptul că azi unii mai câştigă alegerile cu mesajele anticomuniste e încă o dovadă de defazare istorică faţă de occident. Un Ion Raţiu astăzi n-ar mai fi un om politic al noii societăţi, ar fi un retrograd, un depăşit de istorie, chiar un caraghios.  

Cum se măsoară azi performanţa politică?

Diferit faţă de analiştii momentului, eu cred că politicienii sunt mult mai pregătiţi în ceea ce priveşte sistemul legislativ. Cât despre activitatea guvernamentală, regulile impuse de Comisia Europeană asigură o coerenţă decizională şi mai multă siguranţă.

E mai uşor azi să fii prim ministru decât în urmă cu 30 de ani, când regula era că nu există reguli.

Sigur că celor din generaţia ’90, nostalgici după Corneliu Coposu şi atitudinea sa fermă şi angajantă, le e dor de luptele anilor de după revoluţie, când politicienii, doar au încurcat planurile criptocomuniştilor, dar n-au adus, odată cu accederea la putere a CDR-ului, schimbarea mult aşteptată. Totuşi, proiectul major al generaţiei de după Coposu s-a împlinit: intrarea în NATO şi în UE.

Performanţa se măsoară cu obiective împlinite

Nu numai din acest punct de vedere, de departe cea mai performantă guvernare a fost cea a lui Adrian Năstase. O spun, ca un critic al administraţiei 2000-2004, când scriam zilnic comentarii “demolatoare,” într-un ziar anti-guvernamental.   

Un Ludovic Orban, cu toate inconsecvenţele sale, e un om politic mult mai bine pregătit decât un Petre Roman, ostatic în propria garnizoană de kaghebişti care, de altfel, şi-au europenizat nepoţii, din pragmatism, nu din vocaţie. Dacă şi azi, după 30 de ani, premierul e captiv e pentru că aşa a vrut el, nu că i s-a impus.

Revenind la instrumentele de măsură ale unui politician veritabil, variabilele independente (manipulate de cercetător) trebuie să se aplice la cele dependente, nemanipulabile dacă vrem să realizăm un top al politicienilor.  

De ce analizele politice sunt viciate total?

E greu de realizat un top al politicienilor. Analiştii, nu discut aici agendele lor personale, manipulează grosier itemii măsurătorilor, în contextul în care aspiraţiile, părerile şi convingerile populaţiei rămân pentru oricare dintre investigatori aceleaşi.

De aceea eu le spun părerologi. 

În condiţiile unei dominaţii totale a Şcolii de la Frankfurt în educaţia multor profesori nici nu putem avea alte rezultate. Ei au o pregătire mai mult ideologică decât una ştiinţifică. Instrumentele lor de evaluare se bazează pe itemi nevalidaţi social. În analize folosesc variabile latente, nu ca indicatori cauzali sau formativi. Folosirea cu obstinaţie a unor variabile independente (stat de drept, democraţie liberală, asertivitate socială), comune într-un sistem democratic occidental, pe un corp social manipulat de noile ideologii, dau date inexacte şi de aici nerelevanţa analizelor şi neadaptarea la context.
Care e omul politic adevărat?
În şcoala tradiţională, omul politic se măsoară după indicatori relevanţi şi validaţi de societate: putere, viziune, loialitate faţă de ţară.

O analiză corectă nu poate fi realizată însă atât timp cât variabilele dependente sunt impuse, nu liber alese. Românul vrea Europa pentru că e bogată. Dar ar dori să trăiască după regulile sale. Şi asta nu se poate.

Dacă un corp social e în disonanţă, analiza va duce la concluzii greşite.

Părerologii zic că elitele sociale nu se implică în politică, dar fără a face o analiză de stare şi de cutumă a sistemului politic. Ce savant şi-ar lăsa laboratoarele de cercetare, cărţile, întâlnirile ştiinţifice pentru a sta ore întregi în şedinţe interminabile de partid, alături de unii care se pricep la toate şi la nimic?

Cum ar arăta un dialog de partid dintre Seba Burduja - Ioan Aurel Pop?

Vedeţi vreun cadru viabil de discuţie între unul ca Sebastian Burduja şi Ioan Aurel Pop? Ce subiecte de discuţii s-ar putea înfiripa între un veleitar ţâfnos şi un academician patriot? Pe unul îl preocupă doar parvenirea prin orice mijloace, iar pe celălalt un proiect de ţară ancorat în tradiţii şi legat de valorile naţionale. Universurile lor sunt paralele, vedeţi de ce nu se implică intelectualitatea validată ştiinţific, nu social, ca cea a lui Pleşu&Liiceanu? Cum ar putea răspunde fii nomenclaturiştilor, cuibăriţi azi în toate partidele, la întrebarea: cum recunoaştem veleitarismul europenist?

Fenomenologia urii, o focoasă de arsenal

Se tot vorbeşte în ultima vreme de o divizare socială inexplicabilă. Ura nu e o ideologie. Ura e un instrument de luptă. O armă modernă. Un studiu neuronal a dovedit recent că anumite areale ale creierului sunt răspunzătoare pentru sentimentul de ură. Amigdalina (centrul muşcă şi fugi), creierul reptilian, răspunde de când e creat omul la stimulii fricii. Noii laboranţi ai creării curentelor indignării (în parametrii prestabiliţi) ştiu cum să provoace reacţii. La noi, influencerul de serviciu sau din servicii arată coruptul, iar labradorul social muşcă.

Continui să cred că fenomenologia urii are fundamente ideologice, în sensul de a însufleţii combatanţii, recrutaţi dintre frustraţii şi dependenţii de etnobotanii politice.

Cum să calibrezi şi să planifici un studiu despre fenomenologia urii într-un climat tensionat? Niciun cercetător nu poate face analize unui grup de câini turbaţi.

 

“Există o ură generală între poporul harnic, muncitor şi elita conducătoare, oriunde în lume,” spune istoricul Bogdan Jelea,  prezent în platoul emisiunii “Cafeneaua politică,” o emisiune de substanţă moderată de maestrul Horia Alexandrescu pe Canal 33.

De la ura de clasă, la ura de rasă

De unde mă face să cred că vechiul canon marxist s-a readaptat. Karl Marx a introdus ura de clasă. Apoi, Goebbels, ura de rasă. Azi, laboratoarele de propagandă au creat ura faţă de PSD.

Care e de dreapta şi care e de stânga?

Încă o eroare de cercetare e împărţirea partidelor în dreapta şi stânga. Cum să mai continui să asculţi un analist, recomandat drept veritabil de către elite, când el perorează pe una dintre televiziuni că USR are un program de dreapta? De când LGBT-ul, acţiunile de blocaj al dezvoltării, cluburile de protecţie ale animalelor, cultura negării fac parte din doctrina dreptei autentice? Mai bine dai pe History Channel, decât să asculţi narativul, nu al unui imbecil nativ, ci al unuia vindicativ toxic cu agendă ascunsă.

De fapt, să o spunem pe şleau, curentele politice tradiţionale nu mai există. A spune că PNL-ul de azi e un urmaş al PNL Brătianu e o insultă. Sau că PSD e urmaşul comuniştilor?

Ceea ce lipseşte este un mare partid de centru. Acum când Pro România, ALDE şi PMP îşi dau ultima suflare axiologică, se deschide calea unui nou proiect politic, cu orizont 2030.

De ce nu vin elitele intelectuale să conducă o ţară?

Întrebaţi membrii ai Academiei Române, cine din guvern le-a cerut vreodată sfaturi? Politicienii români au doar certitudini, când să mai aibă timp şi de îndoieli şi de ascultare?

Eşicherul politic, la fel ca societatea, e în căutarea unei identităţi.

Anul politic 2030, să-i zicem Univers 2030, va fi al acelora care stau azi strâmb şi judecă drept: ce-i de făcut?

România creştină sau o Românie globalistă? Răspunsul în editorialul următor.

La anu’ şi la mulţi ani!