Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

15 ani de NATO. Cui îi datorăm integrarea

Marius Ghilezan Actualizat: 03.04.2019 - 09:24
Marius Ghilezan

Deja 15 ani au trecut peste noi ca o clipă. Suntem în NATO. Mi-aduc aminte bucuria zilei. Eram prea fericiţi în acel martie 2004. Parcă ne trecuse orice supărare. Pe Guvern. Pe Occidentul care ne-a trădat mai bine de jumătate de secol.

Share

Intrarea României în NATO a fost decalogul generaţiei noastre, aşa cum mi l-a profeţit Corneliu Coposu. Când l-am întrebat, prin 1995, extrem de mâhnit, despre participarea sa alături de Ion Iliescu la consultările de la Snagov şi de ce a semnat declaraţia comună de atunci a tuturor partidelor, mi-a explicat că partidele trebuie să se unească atunci când au un deziderat naţional. „Noi avem adversari, nu duşmani“, îmi explica atunci.

Eforturile pentru integrarea în NATO au fost ale tuturor. Ale noastre, care am bătut cancelariile lumii, ale Regelui Mihai, în periplul monarhiilor constituţionale, ale guvernelor succesive, mai puţin ale serviciilor secrete, obediente la început de negocieri altui stat decât cel american.

A trebuit să vină Administraţia Constantinescu pentru a deschide canalele diplomatice şi pentru dărâmarea obstacolelor interne şi externe.

Îmi aduc aminte că la conferinţa de presă a secretarului de stat al Apărării din anul 1994, de la Bucureşti, am greşit traducerea speech-ului oficialului american. În loc de baze bilaterale, am scris – pentru că suna mai pompos – baze militare. Eram cu Andrei Bădin, în euforia unei deschideri de drum. A doua zi am fost chemat la Ambasadă. Am mărturisit că, luat de val, am exagerat. Nu mi-au cerut să dau dezminţiri. Doar să fiu mai atent. Ale tinereţii valuri.

Au urmat anii maturităţii noastre, ca şi a clasei politice.

În Armată au fost primele deschideri, graţie viziunii preşedintelui Constantinescu şi a premierului Victor Ciorbea.

În timpul războiului din fosta Iugoslavie, România a dat semne că poate trece peste sentimente şi relaţiile de bună vecinătate, doar pentru a demonstra că suntem aspiranţi cu drepturi depline.

Bunicii noştri au murit cu gândul că într-o bună zi vor veni americanii. Şi au venit cu greu. Prima oară ca să ne mângâie pe cap, a doua oară să ne pună coroniţa.

Era prin 1998, Summit-ul de la Madrid. Speram să intrăm în primul val. M-am nimerit la Guvern. Primisem pe surse informația că nu vom fi printre cele trei state est-europene. Nimeni nu mă credea la Guvern. Euforia era prea mare. Aşteptarea s-a finalizat cu ghilotina. Comunicatul sec al Casei Albe: „Extinderea NATO se limitează la trei ţări: Ungaria, Cehia şi Polonia“.  Bătusem şi eu degeaba reuniunile PPE. Greu ne-a fost să convingem toate cancelariile. În cele din urmă, Wilfried Martens l-a atras şi pe Helmut Kohl de partea intereselor noastre de securitate. Dar Casa Albă şi strategii americani ai apărării s-au opus.

Puţină lume îşi mai aminteşte de invitaţia transmisă lui Bill Clinton de a veni în România. Preşedintele Constantinescu a asigurat oficialii Administraţiei SUA că poporul român îl va primi cu prietenie. Discursul de mângâiere adresat românilor în Piaţa Universităţii a fost mai memorabil decât „poncho-ul“ pus pe capul lui Clinton de un Petre Roman dornic de good-looking. Vizita a fost un triumf. Întreaga planetă ne-a văzut la chip. Ne-a înţeles aşteptările istorice şi dorinţele de a fi alături de NATO. Prea grea era povara de aproape jumătate de secol a sovieticilor, neiubiţi niciodată de către români.

A mai trecut timp. Reformatorul Emil Constantinescu a fost înfrânt în media de sistem de către servicii. A trebuit să plece. Mica şi insignifianta umbrelă ţinută la a doua vizită istorică a lui George W. Bush deasupra capului preşedintelui deschizător de drum nu a fost suficientă. Era în 2008. Când şuviţa preşedintelui era cheală. A luat frişca. Cel care a servit de la Anvers fostul stat ostil. Aşa-i în politică.

Serviciile secrete şi Armata nu erau despăduchiate de agenţii fideli Moscovei. Aveam să aflu mult prea târziu.

Ţin minte că la Haga stăteam la o masă cu liderii CDA, partidul de guvernare de la acea vreme, desigur creştin-democrat. În spatele meu era un tip care servea de o oră doar o cafea. Când i-am spus pe româneşte că ziarul se citeşte invers decât îl ţine el, s-a crispat şi a plecat. Eram urmărit permanent de către un trimis al serviciilor. De atunci am învăţat să citesc audienţa din spaţiile deschise. Cine sunt la masă cu un apetit gastric şi cine sunt cei în misiune secretă. În zadar m-am plâns oficialilor de la Bucureşti.

Lupta a fost grea. Poate într-o bună zi istoria îi va aşeza pe Ciorbea-Constantinescu-Radu Vasile în panoplia neamului.

Ce a urmat după ei era deja o masă pregătită. Semnasem parteneriatul strategic. Eram în cărţi pentru valul viitor. Am aşteptat cu răbdare. Să ne împlinim decalogul generaţiei.

Suntem mândri că atât de puţini am reuşit mult. N-avem statui. Nici nu ni le dorim. Ne-am îndeplinit un obiectiv. Lăsat de la bunici. Să nu ne lăsăm până nu-i aducem pe americani. Nu ne-am lăsat. Chiar dacă frişca a luat-o Traian Băsescu, cel care, într-o reuniune la nivel înalt, ar fi promis: „Noi dăm carne, voi daţi arme!“. Cinic. Dar susţinut de o liotă de intelectuali bine gâdilaţi şi hrăniţi.

Integrarea în NATO i se datorează şi lui Adrian Năstase, nevoit să accepte condiţiile împovărătoare ale contractului cu Bechtel. Nimic altceva decât un haraci trimis la o altă înaltă poartă. A fost un compromis costisitor, dar a meritat.

Dacă astăzi generaţiile tinere se simt mai în siguranţă e şi pentru că, în urmă cu mai bine de 70 de ani, semeni de-ai lor au luat drumul munţilor pentru a lupta cu Securitatea sovietică, aşteptându-i pe americani.

Sigur că ne-am fi aşteptat să vină după Revoluţia din 1989. Tot târziu aveam să aflăm de compromisul de la Malta, în care preşedintele american i-ar fi îngăduit lui Gorbaciov menţinerea statu-quo-ului pe anumite zone din Estul Europei. Puciul din august 1991 de la Moscova ne-a mai uşurat temerile. Au urmat anii eliberării.

Toţi factorii de decizie din România au fost atlantişti. Poate că nici nu aveau altă opţiune în situaţia şi perspectiva ieşirii Estului de sub sfera de influenţă a Rusiei.

N-am avut niciodată ceva bun de la ruşi. Chiar dacă țarul Nicolae al II-lea era prieten cu Familia Regală a României în anii de după primul război mondial.

Generaţia de azi a tinerilor indignaţi e cea mai liberă din istorie. Poate că din prea mult bine încearcă să-l repună pe Marx în pole-position. I s-a urât cu binele de susţine neomarxismul, ideologia toxică şi anticreştină care ne-ar putea întoarce în timp.

Speranţa noastră e ca România profundă să nu se predea noului Califat al urii, atât de aspru întronat în lumea imberbilor, seduşi de cântecul marmotei care n-a învelit ciocolata decât în spoturile publicitare.

În sângele poporului român, în tradiţia acestei patrii curge, totuşi, sângele pro-american. Suntem în NATO pentru că altădată elita intelectuală a ţării a fost jertfită. Azi, ceremonios ar trebui să aprindem o lumânare aproape de gropile comune unde zac osemintele eroilor noştri, morţi cu gândul că ţara se va elibera.

Din Casa NATO nimeni nu ne mai poate da afară. Oricâte ideologii neomarxiste s-ar mai zămisli în laboratoarele secrete ale celor care vor să conducă lumea prin teme parazitare. 

Comentarii

loading...