-1.6 C
București
sâmbătă, 22 ianuarie 2022
AcasăOpera & Classical MusicAsta n-am s-o uit cât voi trăi. A venit spre mine și...

Asta n-am s-o uit cât voi trăi. A venit spre mine și mi-a spus în față: „Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!” Interviu cu regele Mihai

Într-un interviu acordat istoricului maghiar Mihály Fülöp, în decembrie 1993, regele Mihai oferea detalii noi despre momente cheie ale perioadei 1944-1947. Printre altele: arestarea mareșalului Antonescu, dar și a lui Maniu și Brătianu, strategia sovieticilor și a cozilor de topor Petru Groza și Emil Bodnăraș, „anemia” britanicilor și a americanilor, dar și problemele legate de disputa în jurul Transilvaniei sau autonomia secuilor. Dialogul redă portretul tânărului rege în anii din urmă ai monarhiei și este publicat în premieră în presa românească.

Mihály Fülöp: Sire ați avut un rol determinant nu doar în ce privește ieșirea României din război, ci și în anexarea Transilvaniei de Nord la România. Ce rol au avut în 1944 — în preajma arestării lui Antonescu și a trecerii României de partea aliaților — în concepția politică a Maiestății Voastre, Transilvania și chestiunea teritorială?

Mihai I: La drept vorbind, înainte de 23 august nu mi-am pus această problemă, cu toate că ne preocupa încă de la Arbitrajul de la Viena. Atunci, gândul nostru principal era să ieșim din război și să scăpăm de nemți… În ce privește arestarea lui Antonescu, așa cum am spus-o de mai multe ori, la început nu ne-am gândit la asta. Am fi vrut ca Antonescu să schimbe lucrurile. El însă nici n-a vrut să audă de așa ceva.

Care a fost principala cauză? Dacă Antonescu a fost de acord cu armistițiul propus de Maiestatea Voastră, de ce n-a acceptat? Care a fost momentul hotărâtor care v-a determinat să dispuneți arestarea lui?

Pentru că rușii străpunseseră linia frontului, englezii și americanii n-au vrut să ne ajute. În ce ne privește, din cauza sovieticilor, au bătut în retragere. Am rămas singuri și ne gândeam tot timpul cum și în ce fel să ducem la bun sfârșit ieșirea noastră din război. Când rușii au rupt frontul, iar nemții au retras de la noi două-trei divizii de blindate pe care le-au dus în Polonia, acest lucru ne-a dat posibilitatea să respirăm cât de cât ușurați.

La 22 august, după arestarea lui Antonescu, s-a produs o mare confuzie, deoarece ieșirea din război fusese proiectată să aibă loc trei zile mai târziu. Maniu și mulți alți oameni politici v-au telefonat să vă spună că v-ați pripit.

Da. Dar a trebuit să acționez, pentru că Antonescu s-ar fi dus pe pe front. Nu știam când se întoarce. Ne-ar fi scăpat din mâini. Există ceva care continuă să-mi fie neclar. I-am convocat la Palat pentru după-amiaza aceleiași zile pe principalii oameni politici: Maniu, Brătianu, Petrescu, Pătrășcanu, dar mi s-a comunicat că sunt de negăsit.

Se ascunseseră?

Adevărul e că toți erau care încotro. Mie mi s-a spus că nu pot fi găsiți. Am aflat mulți ani după aceea că au fost găsiți, dar au fost convocați nu pentru după-amiază, ci pentru ora 4 dimineața. Nici până azi nu mi-e clar cine a intervenit, dar Pătrășcanu a trecut pe la mine, însoțit de Bodnăraș, care pe atunci se numea inginer Ceaușu, dacă mi-amintesc bine, pe la ora 6-8. Iar asta n-am s-o uit cât voi trăi. A venit spre mine și mi-a spus în față: „Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!”

Știați că după 23 august sovieticii au vrut să anexeze imediat Transilvania de Nord la România?

Nu.

Englezii și americanii, însă, au refuzat; așa a fost inclus în armistițiul cu România articolul 19, care prevedea ca după tratativele de pace România să primească întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a acesteia.

Am văzut acest articol în documentele armistițiului, dar n-am știut ce s-a întâmplat în culise. Atunci nu mi s-a spus.

Cum s-au raportat autoritățile militare sovietice la instituția regalității?

Nu-i prea interesa. Au făcut în mod ilegal câteva mii de prizonieri din rândurile celor care fuseseră pe front. S-au comportat ca niște ocupanți, dar asta a fost. Deși spuneau că noi ne-am făcut datoria, situația s-a schimbat. I-am alungat pe nemți, dar noi n-am observat să se fi schimbat situația.

Rușii au fost neîncrezători față de Maiestatea Voastră?

E foarte adevărat că Uniunea Sovietică și regalitatea nu se prea aveau bine. La noi, monarhia au tolerat-o doar până au vrut ei. Au observat curând că fac tot ce pot ca să mă împotrivesc sovietizării României. Pentru ca, în cele din urmă, să spună, gata, nu mă mai acceptă.

Conform memoriilor mareșalului Stemenko, conducătorii militari sovietici au propus, pur și simplu, de la bun început, arestarea Maiestății Voastre.

Despre acest lucru n-am auzit vorbindu-se, așa, fără echivoc, dar bănuiam că nu erau deloc mulțumiți de atitudinea mea. Acest lucru e sigur.

Ce scop a avut prima vizită a lui Vîșinski, în noiembrie 1944? Schimbarea guvernului Sănătescu? Ori remanierea sau, eventual, reorganizarea acestuia?

Nu, în acel moment, au fost destul de blânzi cu mine. Vîșinski a dus la București tratative secrete cu partidul comunist, dar față de mine a fost blând. Asta la început. Abia după aceea, cu ocazia vizitelor sale ulterioare, a devenit tot mai dur. A vrut să știe cum văd eu treburile țării, politica în general. În afară de acest lucru, n-au spus deschis ce anume îi interesa.

Și cum s-a întâmplat că Uniunea Sovietică a instituit, totuși, în Transilvania de Nord, administrația militară?

Da, pentru că… noi știam deja că nu vor să reintroducă administrația românească până nu se termină războiul. Așa ne-au spus. [La 12 noiembrie 1944, administrația militară sovietică a fost introdusă ca urmare a devastărilor și asasinatelor comise de gărzile maniste. Ea a durat până în martie 1945, când premierului de aunci, Petru Groza, i s-a oferit posibilitatea să introducă administrația civilă românească. (n.r.)]

Iar prin acest lucru au exercitat presiuni asupra Maiestății Voastre?

Nu. Direct asupra mea nu, dar situația era cu totul în mâinile lor.

În țară erau aproape un milion de militari sovietici, practic, Maiestatea Voastră nu puteați face nimic.

Nu, într-adevăr, nu puteam face nimic.

Au apărut unele documente sovietice care atestă că rușii aveau de gând să preia administrarea militară în Transilvania mai demult, pentru ca astfel să se exercite presiuni și asupra României, și asupra Ungariei.

Personal, n-am simțit această intenție a lor, dar primisem, din culise, informații. Acum, din perspectiva timpului, e ușor să-ți dai seama ce aveau de gând, pentru că după formarea guvernului Groza au trecut imediat la acțiune.

Prin faptul că s-a format guvernul generalului Rădescu?

Da.

În martie 1945, în Transilvania de Nord s-a instituit administrația civilă românească. Sovieticii au cedat așadar la un moment dat administrarea. Chestiunea Groza e interesantă și esențială și din acest punct de vedere. Cu ocazia vizitei lui Vîșinski, sovieticii i-au transmis lui Groza că dacă preia el conducerea, atunci se va reveni la administrație românească.

Groza mi-a spus depre asta, rușii, însă, nu.

Groza v-a informat și rușii, în mod direct, nu?

Nu, nu. Cred că Groza și generalii din anturajul lui s-au vândut cu toții rușilor, căci rușii știau că dacă-l vor pune prim-ministru pe el, atunci vor putea face în țară tot ce vor.

Ce ascendent aveau asupra lui Groza?

Nu înțeleg de ce ținea atât de mult la ei. Știu că era latifundiar, mare latifundiar, la Deva. Înainte, fusese mare capitalist. Ce s-a putut întâmpla cu el de li s-a alăturat, nu știu.

Care au fost argumentele lui Vîșinski pentru a-l avea pe Groza de partea lui?

Când i-am spus, categoric, că la Ialta marile puteri s-au înțeles că fiecare țară își poate alege liber forma de guvernământ, s-a aprins și mi-a zis: „Aici eu sunt Ialta!” Adică: el hotărește cum crede de cuviință. Asta a fost. Când am încercat să mai trag de timp, a venit Malinovski, cu tancurile lui scoase în stradă.

Cum au reacționat americanii și britanicii?

Nici ei n-au putut face nimic, deoarece Comisia Aliată de Control era formată în proporție de 90% din ruși, englezii și americanii fiind prezenți doar ca observatori, așa că orice ar fi spus n-ar fi avut nici o importanță.

Acesta e motivul pentru care americanii le-au cerut rușilor, în vara lui 1945, să ducă la îndeplinire prevederile acordului de la Ialta?

În august 1945, americanii au declarat deschis că nu semnează nici un tratat de pace cu România până când nu va exista un guvern de reprezentare populară. Acest lucru mi-a creat condiții să acționez sau măcar să încerc să fac ceva.

La 19 august, ați încercat să-l debarcați pe Groza …

Într-adevăr. I-am zis lui Groza să-mi ușureze situația, să-și dea demisia, ca să pot semna tratatul de pace. După asta, am fost vizitat de ruși.

De Susaikov?

Da. Am dus tratative timp de peste două ore. I-am explicat principiile noastre constituționale, iar după două ceasuri a avut obrazul să-mi zică: tot ce i-am spus e perfect logic și știe precis că vreau binele statului român, doar că ei au decis deja. Ce să tratez cu ei? Am scris o scrisoare despre destituirea lui Groza. Le-am trimis câte un exemplar americanilor și englezilor, după care l-am chemat la mine pe Susaikov și i-am înmânat și lui unul, împreună cu actul de demitere a lui Groza. Pe măsură ce interpretul i le citea, vedeam cum se schimbă la față. A pretins să-l trag neîntârziat la răspundere pe cel care a îndrăznit să trimită la americani acest document. I-am spus că eu le-am trimis. Să se revină imediat! I-am comunicat că nu fac așa ceva. Am declarat că n-o să particip nici la festivitățile de la 23 august 1945. A doua zi, mi-a solicitat o audiență pe la ora 5-6 dimineața. L-am primit la 8. Susaikov a declarat că 23 august e și sărbătoarea lor și că, dacă voi hotărî în vreun fel să stau deoparte, vor considera acest lucru ca un gest dușmănos față de Uniunea Sovietică. La care am răspuns că, dacă guvernul Groza va respinge ideea demisiei, eu nu mai stau de vorbă cu guvernul lui. Acest lucru l-a înfuriat pe Susaikov, care a plecat. Până în ianuarie 1946, nici nu l-am mai văzut.

Suntem în august 1945. Cu un an înainte, la 23 august 1944, Maiestatea Voastră ați reușit întoarcerea armelor, cu ajutorul Armatei Române.

În 1944 eram încă, mai mult sau mai puțin, stăpâni pe Armată. În 1945 însă, o parte a trupelor s-au dus pe frontul din Cehoslovacia, iar o mare parte a celor rămase în țară au fost dezarmate. Toți prefecții și jandarmeria au fost schimbați. Nu mai aveam nici o putere asupra lor.

Așadar, în august 1945, Armata nu exista? Cine v-ar fi putut sprijini?

Din punct de vedere diplomatic, ar fi putut-o face americanii și englezii, dar n-au vrut. La un moment dat mi-au și cerut să renunț, pentru că ei nu mai pot să facă nimic, sunt cu mâinile legate.

Iar Maniu și Brătianu …

Ei au făcut ce-au putut, dar, cu rușii pe cap, era mai greu…

În septembrie 1945, americanii au propus, totuși, ca frontiera să fie revizuită în favoarea Ungariei, prin aceasta exercitând în mod evident o presiune asupra guvernului Groza. Ați știut acest lucru?

Nici atunci, nici mai târziu n-am avut cunoștință despre așa ceva.

În decembrie 1945, la conferința de la Moscova a miniștrilor de externe ai marilor puteri, conferință care a avut un efect hotărâtor în ce privește România și, într-un anumit sens, și în privința destinului Maiestății Voastre, a fost numită o comisie formată din diplomați: sovieticul Vîșinski, americanul Harriman și englezul Clark-Kerr. Această comisie a fost trimisă la București cu misiunea ca în locul demiterii guvernului filo-sovietic Groza, cabinetul să fie completat, conform dorinței englezilor și americanilor, cu doi oameni politici din opoziție.

Acest lucru s-a realizat. De fapt, așa cum cerusem eu la 23 august, pentru că am vrut să las rezolvarea treburilor în mâinile marilor puteri. Comisia a fost înființată cu scopul completării guvernului român și al pregătirii alegerilor libere.

V-ați întâlnit cu ei?

I-am primit.

Tratativele n-au însemnat, de fapt, să luați act că România a intrat în sfera de influență sovietică?

Fără îndoială. Au fost la mine, la Sinaia, toți trei și au semnat în fața mea protocolul privitor la completarea guvernului și la alegeri. Vîșinski s-a întors de îndată la București. Harriman și Clark-Kerr au mai rămas o zi. În convorbirile particulare pe care le-am purtat cu ei, aproape că m-au rugat să nu forțez alegerile, pentru că totul se poate întoarce pe dos. Eu, însă, țineam să se facă alegeri, dar până la urmă au avut dreptate ei.

N-a fost fixată atunci și data alegerilor?

Nu, data n-a fost stabilită, protocolul prevedea doar organizarea de alegeri libere.

În cele din urmă, alegerile au avut loc în noiembrie.

Circula pe atunci vorba că în urna electorală au intrat Maniu și Brătianu și au ieșit comuniștii. Asta era pe jumătate glumă, pe jumătate adevărat. S-au făcut fraude. Dar revenind la convorbirile de la Sinaia, din ianuarie 1946, cu diplomațul englez și american, le-am explicat limpede situația în care mă găseam, iar ei m-au încurajat să rezist, adăugând că, din cauza situației lor fără ieșire, nu pot face nimic pentru mine. Cu englezul Clark-Kerr am vorbit mai mult decât cu Harriman, pentru că mama îl cunoștea bine. Și el mi-a spus că au mâinile legate. Mi-a comunicat că a vorbit pentru mine la Londra, dar n-a ajuns la nici un rezultat.

Am citit raportul lui Clark-Kerr, din care reiese că americanii și englezii și-au schimbat punctul de vedere referitor la Transilvania de Nord, respectiv că au renunțat la revizuirea frontierei în favoarea Ungariei, după semnarea acordului de la Moscova dintre marile puteri privind remanierea guvernului român. Marile puteri s-au înțeles în ce privește problema graniței fără consultarea României și Ungariei, considerând că trebuie să se revină la situația din 1920, așadar la situația hotărâtă la Trianon.

În ianuarie 1945, i-am trimis președintelui american Roosevelt o scrisoare personală însoțind un memorandum de treizeci și ceva de pagini, în care i-am relatat exact ce se întâmplă în Transilvania. Abia acum patru-cinci ani am primit de la Washington un document diplomatic american, din care reiese că funcționarii Ministerului de Externe de la Washington, văzând darea mea de seamă și cunoscându-mi atitudinea, n-au vrut să-mi răspundă. Americanii au preferat să negocieze cu rușii.

Ați scris în acest memorandum că în toamna lui 1944 gărzile lui Iuliu Maniu au pătruns în Transilvania de Nord și au măcelărit acolo numeroși unguri?

Nu.

Și că din această cauză capii bandei au fost arestați de sovietici și condamnați la Brașov?

Am auzit ulterior că s-au întâmplat asemenea lucruri, dar atunci n-am avut cunoștință de ele.

În declarațiile Maiestății Voastre, ați afirmat întotdeauna că sunteți regele tuturor popoarelor din România.

Da.

Așadar, și al ungurilor de acolo.

Da, da, bineînțeles.

Acest lucru înseamnă, însă, că ar fi trebuit să reacționați față de atrocitățile comise, de îndată ce ați aflat despre ele.

Nu. Atunci încă nu.

Atunci încă nu. Dar mai târziu?

Mult mai târziu.

Și care a fost părerea Maiestății Voastre legată de acest lucru?

Ei bine, sufletește am rămas mereu la ideea Constituției noastre din 1923, conform căreia, indiferent de naționalitate, cetățeanului i se cuvin aceleași drepturi și el trebuie să se bucure de aceleași libertăți ca românii. Pentru mine, acest lucru e sfânt. Nu ca acum; atunci, drepturile erau garantate. Pe când acum, chipurile, „sunt apărate”. Cred că nu doar ungurii și secuii din România, ci și cei din Ungaria cunosc această părere a mea.

În primăvara lui 1946, când guvernul ungar a încercat să negocieze cu Groza problema frontierei, prinsese deja contur hotărârea celor trei mari puteri de a restabili granița româno-ungară din 1920, adică să se revină la situația decisă la Trianon.

Da.

Americanii au considerat că, după încheierea tratatului de pace, România și Ungaria, dacă doresc, pot renegocia problema frontierei. A rămas deschisă și posibilitatea autonomiei.

Ei bine, tot Constituția noastră declară: țara constituie un tot indivizibil și unitar. Nu e limpede pentru mine ce se înțelege exact prin această mult amintită autonomie și până unde ține ea: are în vedere mici sectoare locale, prefecturi, primării, ori poate se are în vedere o autonomie care privește întreaga Transilvanie? Pentru mine, aceasta din urmă nu mi se pare posibilă.

În 1946, partea ungară a propus tocmai o astfel de autonomie teritorială în zona secuiască.

Da, da, știu despre acest lucru, dar nu știu dacă n-a fost cumva opera lui Groza, născută din vreun motiv personal.

Cum ați primit știrea că la Conferința de Pace de la Paris, din 1946, s-a decis restabilirea graniței româno-ungare stabilite la Trianon?

Cum să spun… Cu destulă ușurare, căci mă temeam să nu cumva să se mai întâmple ceva acolo.

Ați avut sentimentul că, în această privință, americanii și britanicii au ezitat?

Știu doar că au fost destule discuții, care, în cele din urmă, s-au potolit, dar nu eram încă în posesia tuturor detaliilor.

În 1947, când Maniu și Brătianu au fost condamnați, situația Maiestății Voastre a devenit imposibilă.

Da, ajunsesem într-o situație din ce în ce mai fără de ieșire. Asta a fost, de-acum, spre sfârșitul domniei mele.

N-ați fi putut să-i salvați?

Am protestat la Groza, dar de ajutat n-am mai putut să-i ajut, pentru că mi-au spus că sunt trădători. Și cum Groza și Susaikov țineau în mână totul, n-am putut face nimic.

N-ați sperat nici un moment, în această perioadă a anilor ‘45-’46, că regalitatea se poate menține în vecinătatea Uniunii Sovietice?

Pentru o perioadă relativ scurtă, da.

Cum v-au obligat să abdicați?

Era în decembrie 1947. Ei bine, Groza a telefonat la Sinaia și a spus, a cerut să vin împreună cu mama la București, deoarece trebuie să discutăm o problemă familială. Tocmai atunci mă logodisem. Credeam că despre asta vrea să vorbească, că el nu vrea să ne căsătorim. Despre asta am crezut că e vorba. În loc de acest lucru, însă, mi-a înmânat actul de abdicare. L-am parcurs în viteză și am spus că mă duc în birou să-l pot citi pe îndelete. Atunci mi-am dat seama că liniile telefonice fuseseră tăiate, garda arestată, palatul înconjurat de divizia Tudor Vladimirescu. Puțin mai departe stătea artileria. Groza mi-a spus să nu cumva să fac ceva, că iese cu bucluc. A adăugat că dacă nu semnez rapid, va da de știre tuturor că s-a întâmpla ceva și va fi mare agitație în oraș, și atunci vor fi obligați să-i execute pe toți tinerii pe care i-au întemnițat. Dacă nu semnez… Și, după toate acestea, a trebuit să semnez. Groza parcă nici n-ar fi fost în toate mințile, mai și glumea. A venit la mine, mi-a arătat buzunarul paltonului și mi-a zis: „Puneți mâna!” Eu doar am atins: în buzunar avea un pistol. Apoi, s-a întors spre mama și i-a spus nemțește că are armă, ca nu cumva să i se întâmple ce i s-a întâmpla lui Antonescu. Părea că e gata să tragă, dacă aș fi ridicat mâna asupra lui.

Groza s-a purtat cu Maiestatea Voastră de parcă ați fi fost un copil?

Doar așa cum spune francezul, ca un bonhomme, ca un măscărici adică.

Erați mult mai tânăr ca el.

Da, aveam abia 26 de ani pe atunci…

*

Interviul a apărut în nr. 2/1994 al revistei de specialitate História din Ungaria. Varianta în limba română a fost publicată în 1999, în volumul Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară. Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História, publicat la editura ProPrint din Miercurea Ciuc. Mulțumim editorilor pentru permisiunea de a prelua textul.

Cele mai citite

Orașul spaniol pierdut în Franța

Din punct de vedere geografic, Val d'Aran din Spania ar trebui să facă parte din Franța. Dar așezarea nu este nici franceză, nici spaniolă,...

Câmpeanu, veste așteptată: 10 milioane de teste de salivă ajung în școli

Cîmpeanu anunță că până la începutul săptămânii viitoare 10 milioane de teste de salivă ajung la noi, în școli din toată România. „Până la începutul...

Tina Turner și soțul ei dețin o proprietate în valoare de 70 de milioane de franci elvețieni pe lacul Zurich

Tina Turner și soțul ei au cumpărat o proprietate de 70 de milioane de franci elvețieni (76 de milioane de dolari) cu 10 clădiri,...
Ultima oră
Pe aceeași temă