Tristan Tzara, ayatollahul dadaismului mondial, ajunge în anii 1920 una dintre cele mai în vogă personalități ale boemei pariziene. În plină glorie, se decide să se retragă din viața publică și pleacă într-un sejur prelungit cu artista suedeză Greta Knutson, viitoarea sa soție. Dispariția subită a lui Tzara din lumea literară pariziană nu a rămas neobservată: lumea îl căuta și se întreba ce e cu el. Tzara, însă, era de negăsit.
În această perioadă, vedeta mișcării dadaiste se întâlnește cu prietenul său brăilean Ilarie Voronca, căruia îi acordă un inedit interviu, în stilul epocii. E prezent și B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane. Interviul este publicat, în franceză, în numărul 12, din aprilie 1927, al cunoscutei reviste de avangardă Integral (titlul original al articolului, în română, ar suna cam așa: Mergeți la pas. Tristan Tzara discută cu Integral.). A fost, se pare, singurul interviu acordat de Tzara în acei ani de solitudine. Redăm, mai jos, traducerea în română a textului din Integral.
*
Vila în construcție pe un cer care se dilată. Montmartre foarte aproape, cu o voce distinctă în moliciunea aerului. Calea Juno, ca un șorț, se umflă în bătaia vântului și pasul suge – ce bomboana de mentă! – sânul acestei dimineți. Coborâm, Fondane și cu mine, câteva trepte, urcăm altele.
Obrazul lui Tzara, îmi zice Fondane, e plin de o căldură rece, între el și tine circulă curenți golf-streams, mâncând din turmele iceberg-urilor.
Nu uita, dragul meu Fondane, nu uita surâsul lui Tzara, acest nimb, acest saxofon, surâsul-evadare. Asta să fie cheia ce poate deschide sertarul ierburilor, semaforul care întrerupe mersul trenurilor, al sentimentelor, Steaua Pâlpâitoare a Degetului tău, Tzara. Lumea reinventată urmează liniile mâinii sale, un cuvânt ca un salt periculos și ce puncte cardinale ochii.
Iată-ne în marele atelier de pictură, statuile și măștile negre anunță în liniștea magică apropierea profetului poet în halat de casă, vocile într-o cameră vecină se deplasează ca dulapuri din stejar (bătrâni). Cărți, lucrări de Picasso din prima perioadă (a avut și altele?), un Picabia cu linii metalice. JUAN MIRO, MAX ERNST. Alte case se înalță în curte, acoperișurile se caută, în curând un sărut va cuprinde ferestrele, camerele, imperceptibilul ne traversează ca o aripă. Respirația se oprește. Și brusc, Tzara. Iată-l oferindu-ne țigări cu unghiile îngălbenite. Cum venise acolo? Nu l-am văzut coborând scara. Privesc cu neliniște pereții. Firește, TZARA, o garoafă la butoniera fotoliului. Dar memoria devine stilou, coperta creierului se deschide.
Tristan Tzara: Vrei să știi, Domnule Voronca, de ce nu mă mai manifest public? De ce m-am închis în solitudinea arterelor mele, de ce nu mai boxez în stradă, de ce nu mai sparg geamurile acestei publicități mediocre? Să ne întoarcem puțin în timp, vrei? Ia o țigară.
În 1908, revista Literatura publica, sub semnătura mea, o scrisoare deschisă adresată lui Jacques Riviere, scrisoare care i-a inspirat pe Aragon, Breton și Soupault. Subiectul acestei faimoase anchete: „De ce scrieți?”. Polemicile pe care le-a suscitat au clarificat granițele câmpurilor de bătaie și au fost bogate în descoperiri: era pentru prima dată când o problemă de conștiință se punea deschis creierelor adormite de trista muncă a scrisului.
Ziceam în această scrisoare: „Scriu pentru a descoperi oameni.” Și, într-adevăr, am descoperit oameni, dar care m-au dezamăgit într-atât, încât această rațiune a dispărut în întregime, ca bruma, din cadrul vizual, din preocupările mele. Faptul însuși că obiectul decepției mele este și astăzi de o manieră pe care o cred relativ cea mai demnă de atenție, nu face decât să crească tristețea mea. Mi-am dat seama, în sfârșit, că ceilalți scriau dacă nu pentru a urca, socialemente vorbind, cel puțin pentru a-și face un depozit în banca relațiilor lor, care într-o zi le va deschide ușile unei Academii de care prea puțin mi-a păsat. Continui să scriu pentru mine, chiar pentru moment și, negăsind alți oameni, mă caut mereu.
Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine. Contrar zvonurilor false răspândite, conform cărora Dada ar fi murit prin demisia câtorva indivizi, eu însumi sunt cel care a ucis Dada, în mod voluntar, pentru că am considerat că o stare de libertate individuală devenise în cele din urmă o stare colectivă și că diverșii „președinți” începeau să simtă și să gândească la fel. Or, nimic nu-mi este mai antipatic decât lenea cerebrală care anihilează mișcările individuale fiind aproape de nebunie și contrar interesului general. Același lucru îl reproșez astăzi suprarealismului. Urmașii de care n-am putea să ne lipsim sunt în linia întâi. Mediocritatea a nivelat totul, marasmul și prostia își țin picioarele în rahatul de care încă n-au știut să se debaraseze. O stare de disimulare ipocrită a gândirii dă în exterior o impresie de disciplină și unanimitate, acolo unde nu există decât sărăcie sau refulare.
Vezi în asta o ieșire, o coardă de salvare?
Consider că poezia este singura stare de adevăr imediat. Proza, dimpotrivă, este prototipul compromisului față de logică și materie. Recunoașterea materialismului istoriei, exprimarea lui în fraze clare, chiar într-un scop revoluționar, nu poate fi decât profesiunea de credință a unui politician abil: un act de trădare față de Revoluția perpetuă, revoluția spiritului, singura pe care o preconizez, singura pentru care aș fi capabil să-mi dau pielea, pentru că nu exclude Sfințenia eului meu, pentru că este Revoluția mea și pentru a cărei realizare n-aș avea nevoie s-o murdăresc printr-o mentalitate lamentabilă și o meschinărie de negustor de tablouri.
Cuceririle libertății individuale au fost plătite cu atâtea suferințe, cu prețul atâtor renunțări și curaj încât abilele aderări la ideea marxistă a acestor bucuroși renegați ai gândirii individualiste nu pot să le numesc decât frivole și oportuniste.
Comunismul e o nouă burghezie, plecată de la zero. Revoluția comunistă e o formă burgheză a revoluției. Ea nu este o stare de spirit, ci o „Regretabilă necesitate”. După ea reîncepe ordinea. Și ce ordine! Birocrație, ierarhie, Camera deputaților, Academia franceză.
Este suprarealismul o finalitate a mișcării Dada?
E, poate, în ordinea cronologică, dar nu poate fi o finalitate „fidelă” a mișcării Dada, a cărei linie de conduită (nu recunosc niciuna) era sinceritatea până la anarhie. Suprarealiștii mă fac să-mi doresc să le explic burghezilor Rimbaud&Lautreamont, și, prin asta, chiar să-i popularizez, așa cum, în filmul Caligari, se arătau sub acoperirea nebuniei anumite decoruri expresioniste, pur exterioare, care n-au nimic de-a face cu spiritul acestei arte. De altfel, pe bună dreptate, fac toate aceste mici manipulări pentru Literatura deoarece dușmanul lor cel mai mare, Cocteau însuși, după dezgustătoarea sa aderare la partidul catolic, putea să aibă în vedere o reconciliere cu suprarealiștii. Dar epoca acelor curve bătrâne precum Cocteau începe din fericire să miroasă prea urât, pentru ca noi victime să nu-și dea seama de asta.
Vocea lui TRISTAN TZARA e mai mult decât actuală. Cuvintele sale sunt pline de tăceri, de vânt, de maree. Privirea sa, un lăcaș din fundul căruia ursul imaginii, al ideii, alunecă ușor. Tristan Tzara tocmai a terminat un mare poem: Omul aproximativ. Să fie el? Plecăm. De pe terasa surâsului său, Tristan Tzara scutură o batistă de nori.
