Acum 147 de ani, la 28 iunie 1867, se năștea scriitorul și dramaturgul italian Luigi Pirandello, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. La aproape 60 de ani, în decembrie 1925, Pirandello îi acorda poetului Mihail Cosma (Claude Sernet) un interviu publicat apoi în numărul 8/1925 al cunoscutei reviste bucureștene de avangardă Integral. Redăm, mai jos, versiunea… integrală.
*
Dialog într-un hotel. De vorbă cu Luigi Pirandello
Pavia. Albergo Croce Bianca.
Luigi Pirandello.
Mâini electrice. Zâmbet verde travestit în idee, urcând sgomotos din subsolul unei iluminări subite, cum un ascensor incognito prinde ziduri cu reclame și ferești zăvorite de artere. Privire năvălitoare ca o cursă de automobile, inzistând consecvent cu o atenție de ochelari. Pe fruntea amplu parcelată în spontaneități și șovăiri inedite, cute stăbat – șine de tren fără destinație. Destinsă confortabil de pe culmi dominante identic unui campion de pe ring, voce, alternând abil între zumzetul monoton de dinam și răsturnarea sacadată a curelelor de transmisiune. În angrenaj adolescent de fulgere, figură de panopticum. Sub spirala fără rezonanță a unui calm desăvârșit, ghicești precis nervii acizi ai uriașului de elită care, în aeroplan, a fugit de asaltul cotidianului.
Gestul, debutând măsurat între 3-7 centimetri, închee rapid către evaluări în capacitate, volum, pondere. Pumn boxeur svârlit limpede în vreme. Respirație de cross-country numărând sistematic țigări cu vârful aurit. Agilitate de echilibrist pe sârmă, trecând peste verb ca un tramway practic peste pietonul repetent la codul circulației. Printre fibre și circomvoloțiuni cerebrale, torpilă de nitro-glicerină, jazz-band eficace, superlativ în diamant. Etaje de cultură năruindu-se – sky-scraper de nisip – cum o casă fragilă sub temelia căruia se înșurubează tuneluri de metro. Ecoul-pilot surpriză peste nori, bănuit întâi sub formă de zăpadă, venia, reînvia, suia sângeros trepte intercontinentale, coborând efigii și experimente exprimate, grav, exponențial, suprauman – omagiu ofensiv al unui adevăr cu adresa necunoscută.
Cert, prietenul tău Fondane greșește. N-am făcut niciodată filozofie. Râd de ea, N’o profesez. Sunt pentru inconștient. Pentru inconștient. Pentru viață. Predic invazia pragmatică, după cum altădată călugării cruciatele. Totul împotriva formei. A formei ca tehnică a filozofiei.
Caracterul vieții, pentru observator, conzistă în conflictu perpetuu dintre mișcare și formă, în necesitățile opuse în lupta continuă dintre ele. O simt ca expresie a artei, nu ca filozofie. Din punctul de vedere numai al mișcării, aș putea compara viața numai unui fluviu curgând între maluri inexistente. Dar fluviile au maluri și mișcarea e încarcerată de tipare care nu-i permite evoluții nestânjenite și naturale. Să distrugem clișeele. Un singur ritm: viață și moarte. Între aceste două extreme, arta, cargobot între țărmurile ocenului. De aceea, falanga excepțională pe care mi-o citezi, realitățile cum vrei să le numești, F.T. Marinetti, Tristan Tzara, Pablo Picasso, Alexander Tairoff, Vsevolod Mayerhold, mă înteresează atât de mult. Stima și respectul meu merg către ei, cum oile către pastor. În mișcare. Dinamism al spiritului. Firesc, acestui torent nou îi corespunde o nouă tehnică, înțelegând prin tehnică revoluția imaginei în noi. O imagine nouă determină o mișcare nouă, deci o tehnică nouă. Totuși, o reticență: păstrând o coherență între reprezentare și existență, vreau suprimarea tehnicei pur exterioare, ca expansiune a originalității.
Dar această „tehnică exterioară”, chiar extravagantă și alogică, e justificată ca fiind un produs indispensabil al interiorizării (chiar pentru o clipă, numai) a realității din afară. Omul a creat vecul în care trăiește. La fel, futurismul a creat fascismul. Ambianța mecanică a desvoltat colectivitatea unanimă. E pecetea incandescentă a constructorului de valori. A turnătorului de materiale premeditate.
În acestă atmosferă, de-asupra relativității zilnice, în lumea în care geografia a destrămat istoria, în care spațiul a micșorat însemnătatea timpului și T.S.F. aceea a spațiului, care e rolul absolut și abstract al teatrului?
Sunt subiectiv. Mă exemplific pe mine. Teatrul meu e tragic. Vreau să demonstrez antagonismul imanent dintre viață și mișcare. Atât. Nu prescriu nici un program. În genere, exclud programatismul din artă. Închipue-ți o sticlă cu arome rare, al cărei dop nu-l poți scoate. Această piedică ar fi programul. Esența miraculoasă îți rămâne interzisă pentru totdeauna. Spărgând, însă, flaconul, salvezi ființa unui elixir – care, altfel, ar vegeta mereu inutil – și ai posibilitatea evadărilor multiple. E problema eternă a nodului gordian. Dar arta e dincolo de incinta meschină și insalubră a teoremelor și formulelor. E spontaneitate. E creațiune. Nascita e non fattura. O piatră aruncată fără motiv din prostia unui gând.
Și ținta?
Oricare.
Dată fiind deosebirea de potențial dintre sensibilitatea înapoiată a individului și aceea virgină și viguroasă a mulțimii, cui adresați opera de artă?
Nu fac diferențele pomenite. Pentru mine individul reprezintă o mulțime și mă complac în a individualiza massa. În consecință, mă îndrept către mulțime, către oameni. Artistul trebue să fie om. Trebue să se simtă om, pe pământ. Un om care vorbește oamenilor, un spirit judecat de spirite. Dintr-o singurătate imensă, din singurătate lui, a conștiinței lui, se întoarce, vine în mijlocul oamenilor, în mijlocul fraților lui. Să învețe, să caute, să încerce, să creeze. Și cui vrei să dedice această operă-rezultat, decât alor lui? Această operă, stimulată de semenii lui, cari ar putea-o revendica, trebue – loial – restituită. Să ne plătim datoriile.
Rămâne expresia. Check sau „argent comptant”?
În ce sens?
Să mă explic. Mitologia antică a inventat arena. Evul Mediu a avut catedrala. Ordinea socială actuală a omului-record, a avionului și uzinei, are nevoe, ca să se exprime, de piața publică sau de circ. Cu această premisă, care e rolul literaturii în teatru?
Permite-mi o digresiune. Nu cred că mitologia a născut arena antică.
Arena a fost modul de expresie obișnuit și cel mai răspândit al mitologiei. „Originea Tragediei”. Nietzsche.
Da, Nietzsche. Paradox. Nietzsche a avut marele merit să fi pus în circulație o monedă în valoare fortissimă: paradoxul. În definitiv, totul e paradox. Existența e un paradox. Însă-și creația artistică e un pradox. Adevărul nu există. Și, totuși, paradoxul e crearea unui adevăr.
Revin la chestiune. În teatru nu mă interesează decât fondul. Ca sistem de sensibilizare, de concretizare a acestui fond, vreau să desfășur, să impun ceva scenic în sală. Să scenizez sala. Circul? Sunt împotriva oricărei îngrădiri. Omul modern se exprimă oriunde și oricând. Liber și fără constrângeri. Orice colț de stradă e apt să devină scenă. Orice întâlnire de trecători, chiar indiferenți, în acel colț de stradă, gata să devie conflict, tragedie. Lumea e o infinitate de „personagii care își caută un autor”.
Cum se rezolvă, atunci, problema regiei, a actorului, a decorului? Sunt arte independente sau colaboratoare ale dramaturgului?
Răspunsul nu poate fi precis. Și da, și nu. Nu sunt arte independente. Totuși, avem două, trei arte deosebite. O operă dramatică, nejucată, poate fi poezie, dramă, roman dialogat. Numai într-o mică măsură și teatru. Ca să ajungă perfectă are nevoe de o realitate scenică. Consideră o carte scrisă într’un dialect puțin frecventat. Traducătorul ei într-un limbaj mai cunoscut, îi va imprima definitiv o parte din personalitatea lui. Orice lucru trecând de la un temperament la altul, câștigă ceva specific. Regizorul e un traducător. Un creator, dar cu originalitate redusă. Aș putea spune, aproape, un nou-creator. Comparabil dirijorului de orchestră. Aduce o nuanță nouă. De aceea e artă. De aceea poate fi independentă. De aceea (fiindcă aduce numai o nuanță în interpretare) nu e liberă. La fel și actorii. Fiecare înțelege și vrea să înțeleagă o operă raportând-o caracterului propriu. Scuză-mi exemplul clasic de banal: nuvele pe cari le concepusem și tratasem tragic, au avut asupra lectorului un efect contrar. Aș dori o colaborare fățișă între spectator și autor. O cât mai strânsă conlucrare între arte.
V-aș putea indica una. INTEGRALISMUL. Considerându-l ca o sinteză ștințifică și obiectivă a tuturor sforțărilor estetice până în prezent încercate (futurism, expresionism, cubism, suprarealism, etc.) totul pe fundamente constructiviste și ținând să restrângă viața intensă și grandioasă a secolului nostru răscolit de vitezele mecanicismului, de inteligența rece a inginerului și de triumful sănătos al sportsman-ului, – integralismul vă oferă garanțiile artei viitorului?
M’am declarat, dela început, împotriva oricărei regule. Arta nu poate fi constrânsă în forme. E liberă, anarhică, dinamită. Fără etichete. Înțeleg, însă, că toate aceste denumiri de mai sus, sunt produsele artificializate, denaturate, ale criticilor fără busolă intelectuală și buimăciți de avalanșele geniului neînfrânt ale adevăraților artiști. Înțeleg că sunt teoretizarea, pentru uzul minților fără disciplină sau al esteților cu vată în urechi, a curentelor deja și amplu în vigoare. Dar opera de artă e una și unică cum artistul într’o solitudine nemărginită. Necatalogată. Fără tradiție. Fără model. Fără precedent. Mișcare. Abstacțiune. Dinamism abstract. În abstracțiune. Individualitate absolută (nu cooperație). Voința și programatismul sunt nule. Am fost în contra școlilor literare. Ca etichete, nu ca mentalitate. Dar sintetizând manifestările izolate, concentrând până la cristalizare toate preocupările separate, filtru pentru prepararea unei ideologii de bază, a unei atmosfere și unui stil al epocei, și apoi precipitând artistul – cow-boy pe un cal sălbatic într’o câmpie fără orizonturi – nu pot decât striga EVVIVA INTEGRAL!
Mulțumesc. Dar revin. La cariera și relațiile Dv. prezente cu publicul internațional.
Am început să scriu teatru, târziu. În timpul răsboiului. După o carieră de 30 de ani de artă narativă (nuvele, roman) am simțit nevoia unei comunicări mai largi și mai directe „cu alții”. Spiritul meu n’are vârstă. N’are bătrânețe. Mă simt – sunt – tânăr ca dumneata. Îmi trebue un dinamis mai puternic. Teatrul e o artă dinamică. Muncesc. Scriu. Ce? Nu știu. Încep. Încep. Tot ce am făcut până acum e un început. Și pentru acest simplu și umil început oamenii mă aclamă. N’am scris niciodată – eu – decât pentru satisfacție personală. M’am ferit de public. L’am pălmuit. N’am încercat nici un pas să merg spre el. El a venit spre mine. Publicul… Mi-a oferit o recompensă pe care n’o merit și pe care o disprețuiesc. O refuz. Gloria. Nu e rău mai mare pentru artist decât hard-labour-ul propriului său nume. Aș vrea să fiu liber. Să pot da avânt scrisului meu. Aș vrea să-mi iau un pseudonim. Acum. Să pot începe din nou, necunoscut, o altă activitate. Să încep… Celebritatea mă persecută, mă obsedează, mă apasă ca pământul umerii lui Atlas.
Dar străinătatea?
Da. Să ne întoarcem la real. Sunt Pirandello, și cuvântul meu prețuiește. Pretutindeni, nu văd decât tentative. Tentative de geniu, chiar. Mai puține realizări. Din toată literatura engleză contimporană, un singur nume: Bernard Shaw. Mai sunt și alții, dar titanul e unic. Ibsen? Grandissimo autore. În Franța, frământările sunt mai intense. E un grup de tineri, care vrea ceva. Ceva nou. Jules Romains. Jean Cocteau. De asemeni și în Germania: Georg Kaiser. Ar mai fi Starnheim. Dar e tendențios și eu nu admit decât purismul. În genere tineri. Voi, voi, voi. Speranța și siguranța tuturora. A noastră. Să nu vă desmințiți!
Pirandello bătu cu pumnul în masă. Anticipat, îl vedeam statue. Cine va clădi statuia lui Pirandello? Jacques Lipschitz? Constantin Brâncuși? Alexandru Archipenko? Și unde? La Paris? La Londra? La New York? La Calcutta? La Roma? La Berlin? Luigi Pirandello s-a născut în Italia. Modernismul lui, însă, îi dă certificat de descetățănire. Îmi amintesc că, încă din 1917, Bruno Corra îl revendica printre futuriști.
Pavia, Decembrie 1925.
Mihail Cosma
