Oricât de greu ne-ar apăsa spinarea, vremurile, nu ne putem pierde nici cu firea, dar nici cu rațiunea în fața celor care vor să ne copleșească cu propaganda isterico – intimidantă. Una dintre modalitățile indirecte de cenzură este aceea de-a eticheta fals pe cineva. A aduce false acuzații a fost dintotdeauna arma perfectă a regimurilor totalitare, dar și a bârfitorilor intriganți care-și urăsc aproapele, vecin, coleg, cunoștință. Se mizează pe faptul că sub ținta falselor acuzații victima va fi timorată public și de teama de-a nu fi cu turma se va retrage în carapace sau se va da pe brazdă.
Pentru că pandemia, zic unii, e retrasă în laborator, acuzația de conspiraționism a intrat într-o pauză și ea. I-a luat locul cea de putinist. Dacă ești adeptul liberalismului clasic, principiului libertății individuale sau a suveranității naționale ești înfierat automat drept putinist. Ceea ce înseamnă că această culpă trebuie să lege și mâinile și gurile celor care, înainte de-a apărea Putin la rampă, susțineau poziții anti-progresiste. Să mergem pe firul cronologic și să vedem cine erau putiniștii avant la lettre? Vom descoperi că înainte de-a prelua Putin puterea în 2000, în America și în vestul Europei erau lansate cărți de către intelectuali publici care condamnau abuzurile corectitudinii politice, pe care Alexandru Paleologu, un liberal democrat convins, o considera o adevărată ”barbarie”. Și la noi au apărut în traducere câteva cărți de acest gen.
Încă din 1987, filozoful american Allan Bloom prezenta în ”Criza spiritului american” – ravagiile pe care relativismului cultural le-a adus în universitățile americane, care paradoxal în loc să deschidă porțile spiritului, mai degrabă le-a închis. O altă carte, ”O Americă înfricoșătoare” publicată de prestigiosul jurnalist, Edward Behr, în 1995, prezintă flagelul corectitudinii politice pe mai multe paliere, rasial, sexual, cultural. Sunt denunțați psihoterapeuții șarlatani care lansau atunci găselnița cu ”memoria recuperată” ce a umplut America de victime imaginare. Prin hipnoză li se inducea o falsă memorie. În consecință, dintr-o dată au explodat cazurile de fals abuzați și fals traumatizați. Fenomenul continuă cu glorie și în zilele noastre.
Tot în 1995, filozoful și romancierul francez Pascal Bruckner publica eseul” Tentația inocenței”, care denunța la rândul său auto culpablilizarea și autoflagelarea pe care elitele progresiste o propagau în societatea occidentală vizavi de trecutul colonialist. Acesta a continuat și după 2000 să scrie în acest sens. I s-a alăturat romancierul și eseistul Michel Houellebecq.
Sunt doar câteva exemple care atestă că revolta față de neomarxismul globalist este una profund occidentală, am putea spune chiar pro-occidentală. Evident că anul 2.000 nu e relevant decât așa ca bornă cronologică pentru a demonstra analfabeților funcțional care nu sunt obișnuiți cu tehnica argumentării, ci mai degrabă cu atenția intermitentă din fața smartphone-ului, faptul că semnalele de alarmă față de degenerarea lumii civilizate circulau cu mult înainte de Putin. Chiar și după ajungerea la Kremlin, în anul 2000, țarul a avut alte griji la început de domnie, decât războaiele ideologico – culturale.
Cât privește suveranismul conservator al țarului rus, el îl vrea doar la el acasă. Mai degrabă îi convine disoluția identității din lumea occidentală. Însă dincolo de orice poziționare ideologică, toate marile imperii funcționează la fel, suverani la noi acasă, iar în politica externă, când susținând facțiunea globalistă, când pe cea naționalistă, numai în beneficiul propriu. Americanii au și ei o istorie bogată în a susține începând cu războiul rece, pe diferite continente, când naționaliști, când internaționaliști.
După ce au folosit pandemia pentru a da în capul celor care invocau gândirea critică, dreptul la îndoiala rațională, nu delirantă, politrucii neomarxiști au devenit lunetiștii online ce stau viteji cu spatele la front. A folosi acest război, care are deja o implicare cvasi mondială, pentru a închide gura celor care apără tradiția europeană, valorile liberalismului clasic, cele care au ridicat din mlaștina Evului Mediu, civilizația vestică, reprezintă o mârșăvie de un cinism bolșevic. Totodată, a denunța războiul rămâne un gest de umanitate pe care nu-l mai vedem. Să sperăm că intelectualii adevărați, cei care nu s-au vândut propagandei, nu vor avea pe viitor soarta lui Stefan Zweig, reduși la tăcere și nevroză până la a-și pierde dorința de-a mai respira într-o lume toxică pentru spiritele umaniste.
Vocile lumii:
”Văd venind, o dată cu accentuarea unui separatism nu numai etnic ci și sexual, sfârșitul unei anumite unități care până în prezent a constituit principala forță a acestei țări. Văd născându-se o nouă mânie, inclusiv printre minoritățile etnice care au beneficiat cel mai mult de prosperitate și de campaniile antirasiste demodate sau chiar discreditate azi. Văd crescând o nouă intoleranță, un nou apel la violență între bărbați și femei și o foarte ciudată tendință spre autocenzură într-o țară unde libertatea de informare este sfântă. Văd, în fine, o nouă Americă, purtătoare de ideologii false gata să contamineze restul lumii. Aș vrea din tot sufletul să mă înșel.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, 1995.
