Criza ruso-ucraineană s-ar putea dovedi a fi o cotitură decisivă în modul în care ei gândesc despre securitatea lor.
O mare parte din comentariile politice de până acum au descris guvernele europene ca fiind divizate, slabe și absente în fața agresiunii din partea Rusiei și a președintelui său, Vladimir Putin. Cu toate acestea, după cum relevă noul nostru sondaj din șapte state membre UE, există un consens surprinzător între europenii din nord, sud, est și vest că Rusia va invada Ucraina la un moment dat în 2022 și că Europa are datoria să apere Ucraina dacă vrea să păstreze ordinea liberală de după Războiul Rece.
În 2020, la începutul pandemiei de sănătate, multe guverne europene au încadrat lupta țării lor împotriva virusului drept „război”. Acum, în fața agresiunii de la granița ucraineană-rusă, există teama că un adevărat război pândește Europa. Acest lucru sugerează că, pentru europeni, presupunerea că războiul este „de neconceput” nu mai este adevărată. După cum arată sondajul ECFR, în aproape fiecare țară, o majoritate crede acum că Rusia va invada Ucraina în cursul acestui an.
Spre deosebire de conflictul ruso-ucrainean din 2014, criza actuală este văzută ca fiind una de îngrijorare europeană. 73% dintre polonezi, de exemplu, consideră probabil o invazie rusă. Același lucru este valabil și pentru 64% în România, 56% în Suedia, 52% în Germania și Italia, 51% în Franța și în rândul unei pluralități de respondenți (44%) în Finlanda. Acest lucru indică o recalibrare și una în care Putin s-ar putea să nu se fi așteptat să existe o unitate de opinie. Faptul că peste 50% dintre europeni sunt de acord că poziția Rusiei față de Ucraina reprezintă o amenințare la securitatea țării lor ar putea schimba jocul în modul în care se desfășoară această criză.
Multă vreme, mulți din Europa au considerat un viitor „Război Rece” ca unul dintre SUA și Rusia sau SUA și China. Europenii ar fi mai degrabă spectatori decât participanți. Și, într-adevăr, când a început acumularea de trupe rusești, în vara lui 2020, au existat multe speculații în mass-media că europenilor nu le-ar păsa și cu atât mai puțin să fie pregătiți să apere Ucrainei.
Sondajul ECFR răstoarnă această ipoteză, chiar dacă probabil că este încă adevărat că mai mulți europeni consideră Ucraina ca fiind dezordonată și disfuncțională. Opinia predominantă, astăzi, este că ar trebui apărată de agitația rusă. Întrebarea, totuși, este cine ar trebui să urce în acest ring.
În acest sens, am constatat că în aproape toate țările chestionate, europenii văd NATO și UE ca fiind organizațiile cel mai bine poziționate pentru a apăra Ucraina. În mod remarcabil, în Polonia, mai mulți oameni, cu o marjă mică, văd UE ca apărătorul natural al suveranității Ucrainei față de NATO. Acest lucru provoacă înțelepciunea convențională conform căreia, când vine vorba de securitate, est-europenii sunt gata să demisioneze UE, deoarece consideră SUA ca singurul lor partener de încredere.
Când vine vorba de întrebarea în cine au încredere pentru a-și proteja interesele, UE nu este cu adevărat împărțită între cei care au încredere în NATO și cei care au încredere în UE. Respondenții din Polonia, România și Italia își pun în primul rând încrederea în NATO. Cu toate acestea, peste 60% dintre ei cred că UE le-ar proteja și interesele în cazul în care ar avea loc conflictul. În mod similar, în timp ce suedezii și finlandezii au încredere în UE, cei mai mulți dintre ei au încredere și în NATO.
Diferențele politice din cadrul țărilor chestionate sunt, de asemenea, iluminatoare și pot fi chiar mai izbitoare decât cele dintre ele.
De exemplu, Germania sfidează stereotipurile, susținătorii partidelor de centru-stânga aflate la guvernare (SDP, FDP și Verzi) depășind alegătorii Uniunii Creștin Democrate (CDU) în disponibilitatea lor de a apăra Ucraina. În timp ce CDU a fost cel mai deschis despre Germania care a apărat Ucraina, sondajul nostru a constatat că alegătorii săi sunt împărțiți, aproape în mod egal, în această problemă.
În Franța, susținătorii președintelui Emmanuel Macron și contestatoarea sa de centru-dreapta, Valérie Pécresse, susțin cel mai mult apărarea activă a Ucrainei de către țara lor, în timp ce cei din extrema dreapta a spectrului sunt împărțiți. Același lucru este valabil și în Italia, unde există consens între cei de centru, dar diviziune între susținătorii partidului de extremă dreaptă a lui Matteo Salvini, Lega. Între timp, în Polonia, o mare majoritate a susținătorilor tuturor partidelor doresc ca guvernul lor să apere Ucraina, dar nu toți au încredere sau au încredere în capacitatea partidului lor Lege și Justiție (PiS) de a face acest lucru.
De asemenea, există încă o oarecare reticență cu privire la potențialele consecințe care ar putea fi suportate de intervenția Europei. Aceste diferențe pot fi rezumate cel mai bine prin expresia „amintește-ți ce ți-a făcut Kremlinul data trecută”. De exemplu, dincolo de amenințarea unei potențiale acțiuni militare ruse împotriva propriei țări, am constatat îngrijorări în Polonia cu privire la presiunile migrației din această criză; temeri pronunțate în Germania, Finlanda, Italia și România, cu privire la perspectiva ca Rusia să-și întrerupă aprovizionarea cu energie; și îngrijorări, în Franța și Suedia, cu privire la atacurile cibernetice.
Ceea ce este clar este că, dacă amenințările lui Putin la adresa Ucrainei au fost menite să-i facă pe europeni să se gândească la ordinea lor de securitate, el a reușit. Și asta, în consecință, a consolidat uniunea dintre statele membre UE.
Săptămânile următoare vor testa dacă europenii pot face tranziția de la o lume modelată de soft power, la una definită de reziliență, capacitatea de a îndura durerea în scopul păstrării valorilor și a modului de viață. Este clar că vechiul clișeu, prin care războiul este „de neconceput”, nu mai este adevărat.
Despre Autori
Mark Leonard este director fondator al Consiliului European pentru Relații Externe (ECFR), primul think tank paneuropean. Subiectele sale de interes includ geopolitica și geoeconomie, China, politica și instituțiile UE.
Ivan Krastev este președintele Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia și membru permanent la Institutul de Științe Umane IWM din Viena. Este membru fondator al Consiliului de Administrație al ECFR, membru al Consiliului de Administrație al International Crisis Group.
