Pandemia și lipsa sensului colectiv

De multe ori oamenii îşi pun problema sensului lor în această lume, pandemia fiind una dintre acele momente.

Orice fiinţă, cât de cât conştientă de sine, intră în anumite intervale într-o fază de dubiu propriu.

Unii îşi refac legăturile rupte şi îşi reanimă vechiul sens, alţii îşi dau noi determinaţii. Acelaşi proces ar putea cuprinde şi o colectivitate. O societate, o ţară trebuie să aibă şi ele un rost al lor, un proiect, un ceva pentru care prezentul se scurge cu sens înainte.Dacă am cerceta vreun sens al ţării noastre în acest moment, am risca să fim pândiţi de un vid imens.

Ciocnirea dinăuntrul civilizației occidentale

Care e de fapt traiectoria acestei ţări?

Atât timp cât erau pe masă aderarea la NATO şi UE existau nişte determinaţii exterioare care ne-ar fi putut crea şi un sens lăuntric colectiv. Dar toate acestea, dacă rămân doar nişte puncte bifate pe o agendă, fără alte consecinţe, nu reprezintă niciun proiect autentic.

Suntem specialiști în a lansa proiecte la apă, care la scurt timp ajung să plutească-n bălți uitate. În continuarea acestui scenariu, nici aderarea la Spaţiul Schengen nu poate însemna mai mult. Şi când nu va mai fi la ce să aderăm ne vom pierde până şi iluzia unui proiect. Pentru că în interior România arată ca o ţară lipsită de orice noimă. În afară de a face bilanţul disfuncţionalităţilor, România nu mai bifează nimic.

Pandemia a adâncit și mai mult fracturile interne și implicit lipsa unui sens colectiv.

Pentru politicienii criminali, oamenii sunt utili vii și sănătoși doar pentru a fi exploatați, în rest sunt o povară. Fiecare val pandemic reprezintă o bună oportunitate pentru acești pirați cinici să arunce peste bord, vulnerabilii. 

Psihologia poporului român

Totul continuă cu atmosfera irespirabilă a spaţiului mediatic, unde toţi netalentaţii stimulaţi generos pentru fonfleuri şi fanfaronade îşi fac tumbele de seară în văzul tot mai înceţoşat al oamenilor. Presa creată în laboratorul sistemului funcționează ca o sirenă care dă alarma selectiv.
De cele mai multe ori suntem obligați să auzim cântecul fals al sirenei. 

În planul vieţii obişnuite se înmulţesc crimele!

În planul vieţii obişnuite, se înmulţesc crimele, bolile psihice, iar culmea paraginii, garduri din cimitir se desprind, omorând bătrâni, ca într-o lăcomie a pământului ce se vrea îngrăşat cu tot mai mulţi morţi. Şoselele sunt gropi de înmormântare pentru şoferi, gardurile, clădirile, conductele, toate se surpă. Indiferenţa şi autismul egoist delăsător se plătesc cu vârf și îndesat la nivel colectiv.

“O lopată de ţărână se depune”

Însă, peste toate, ”o lopată de ţărână se depune”, vorba poetului, doar că până atunci trăim o perioadă lipsită de sens istoric, suntem o ţară fără direcţie, fără scop. Discursurile despre modernizarea României, care vor fi recitate pînă la Apocalipsă, îi vor ţine treji pe tot mai puțini. Suntem obișnuiți să vedem cum adâncim la maximum toate viciile sistemelor politico-economice. Capitalismul, statul de drept, democrația sunt oricum niște haine imperfecte, dar noi avem talentul inegalabil de-a face din ele niște zdrențe.

Noroc cu cetățenii turmentați!

Noroc că ne mai sparge geamul un cetățean turmentat, despre care nu vom ști niciodată dacă e vreun urmaș degenerat al IRA sau un vasluian de-al nostru. Sirenele de presă controlată au fost silențioase pe acest subiect.

Suntem ca o insulă de canibali monitorizată suficient cât să nu devenim un pericol major pentru colonialiști. În rest, mai furăm cevamotorină de la americani, consumăm tot ceprindem ca niște lăcuste și nu învățăm nimic nici din această pandemie, de frica faptului că am putea ieși din complacerea vicioasă mioritică.