Poate că noi românii nu am avut nici timp şi nici răbdare să ne măsurăm adâncimile istorice.
O bună parte din diasporă a regăsit ţara ca pe o mamă bună. Mulţi cred că se vor întoarce printre străini. Lumea se va reinterpreta. Iar viitorul va fi al naţiunilor puternice, nu al grupurilor formale, fără blazon şi pline de forme caricatural internaţionaliste.
Europa din noi e mult mai veche
E timpul să ne regăsim. Să ne culegem dovezi ale europenismului nostru ancestral şi să le spunem celor care ne consideră sclavii continentului că noi am trăit într-un spirit comunitar, evanghelic şi altruist, iar doar comunismul ne-a tuns identitatea, ne-a bărbierit chipul luminos şi ne-a distrus tandreţea faţă de aproapele nostru.
“Undeva în Transilvania,” o carte scrisă de Mirel Taloş, apărută recent la Editura RAO, e un certificat de identitate naţională.
Am citit-o pe nerăsuflate. Autorul răscoleşte tăcuta lume uitată a ethosului rural românesc. Acolo de unde ne tragem şi ne-am uitat străbunii în ţinţirim. Mult prea grăbiţi să spălăm babele austriece sau să le culegem nemţilor sparanghelul, am uitat de veşnicia, cum bine zicea Blaga, care s-a născut la sat.
Cu rădăcini tăiate, nu te poţi înălţa
Ne-am tăiat rădăcinile şi ne mirăm de ce ne bate vântul. Am lăsat bunicile să macine pământul pentru că alţii ne-au învăţat că spiritualitatea e desuetă.
“Undeva în Transilvania” e scrisă de un ardelean tipic. De un sălăjean care din cuferele acoperite cu macrameuri a scos o bijuterie de multiculturalism.
În Săptămâna Patimilor, mulţi se uită pe Netflix, pierzând din vedere că o carte te înnobilează mai mult decât o mie de scenarii.
Poveste bună şi pentru copii
Povestea cărţii e atât de simplă şi de luat aminte, încât orice copil o poate lectura în zilele de criză.
Inspirat din personaje reale, Mirel Taloş reconstituie cu migală o lume a convieţuirii paşnice între români, evrei şi maghiari, lovită crunt, într-o singură noapte, de un ruşinos dictat (Dictatul de la Viena, 30 august 1940, cu smulgerea unei părţi a teritorului Transilvaniei de la ţara mamă). Peste satul Jac s-a năpăstuit molima urii, cât ai spune zeiss.
Dar dacă ar fi să acceptăm paradigma “nu-mi spune cum se termină cartea”, pentru că nu o mai pot citi, aş începe cu începutul. Jad era un loc binecuvântat de Dumnezeu. Jocurile copilăreşti ale evreicei Gittel şi româncei Măriuca, doi copii nedespărţiţi, reprezintă liantul construcţiei unei poveşti simple cu oameni buni de dinainte de Apocalipsă.
Personajele cărţii sunt memorabile. Mirel Taloş îi prezintă aşa cum sunt ardelenii neaoşi: buni, cumpătaţi şi extrem de harnici. Dar să vedem cum funcţiona micro-climatul într-o Românie profundă, de dinainte de cel de-al doilea război mondial?
Vocile lumii: “În prima parte a cărţii suntem introduşi într-o lume idilică a unui Agârbiceanu sau Slavici,” scrie în prefaţă Nicolae Breban
“Omul e bun de la Dumnezeu şi se simte bine proptit în această credinţă”
De la universul idilic, la lagărele morţii
Friedman Abraham, atras de mormintele predecesorilor săi, s-a aşezat în comunitatea din Jad pentru a-şi face un rost. Românii i-au zis Brumălă. O avea pe Gittel ca fiică.
Engel gospodărea un magazin. Când şi-a dat seama că-şi neglijează prea mult familia cu munca zi lumină, a luat-o deoparte pe Anuţa, o femeie extrem de religioasă şi a întrebat-o dacă nu-l dă pe fii-su să se ocupe de mica afacere locală . Astfel, Sandu Cherecheş, copilul Anuţei, a ajuns în culmea fericirii că nu mai trebuia să meargă la munca de pe câmp. Extrem de harnic şi de bine calculat, căra marfa de la Şimleul Silvaniei şi tot el o vindea, scriind după fiecare client în caietul patronului său, care avea în român o încredere oarbă.
Un alt evreu, Jozsef Marmorstein, dădea de muncă la 40 de localnici. În fabrica lui se produceau piese de remi şi domino. Erau vândute în multe ţări de pe continent.
Profilul său altruist e excepţional construit. Un om dedicat comunităţii. Un înger de suflete. Un pedagog al fiinţei sociale.
Autorul romanului are o rudă printre personaje. Nu ştiu care
În imagine: Mirel Taloş. S-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa.
Primarul din Jad era liberal
Fireşte că primarul Andrei din Jad era membru al Partidului Naţional Liberal, extrem de apropiat comunităţii, dar şi un administrator apreciat de săteni. Un gospodar, cum s-ar spune în lumea slavofonă.
Toate aceste personaje trăitoare într-o simbioză patriarhală au existat cândva, însuşi autorul romanului fiind urmaşul unuia dintre ei. Din păcate, nu am realizat al căruia din carte.
Cum a apărut în sat „isprăvitul de ură?”
Romanul e unul istoric. E împărţit în două. O lume paradisiacă, “rezemată întotdeauna pe ideea că omul e bun de la Dumnezeu şi se simte bine proptit în această credinţă”, din primul capitol nu-şi închipuia că războiul “cu o lăcomie fără margini, nu se va sătura niciodată de suflete.” În partea a doua, autorul aduce fără duşmănie în scenă răul. Pentru ca binele să fie văzut, trebuie ca răul să fie amplu descris, o spun asta de mult timp. În Jad a apărut “ isprăvitul de ură”. Lázár Iosif, un descreierat cu idei rasiste, se lua de oamenii din sat. A trimis, graţie puterilor subsecvente regimului de dominaţie impus, la muncă forţată în Ucraina un proprietar de magazin de stofe, pentru a se aciui el şi cărţile de literatură nazistă.
Lagărul de tranzit de la Jad către Auschwitz
Nimeni nu l-ar fi băgat în seamă dacă nu ar fi apărut administraţia maghiară, sub conducerea primpretorului Krasznai, un administrator şters, dar bine strunit de Lázár Iosif, fascistul cu idei.
Cu toate că n-aş fi vrut să povestesc sfârşitul, că nu obişnuiesc în recenzile mele să fac sinopsisuri, Undeva în Transilvania, lângă satul Jad, trimişii împărăţiei morţii au deschis un lagăr de tranzit pentru evreii din tot judeţul Sălaj, duşi pe drumul fără întoarcere către Auschwitz. Din 8.000 s-au mai întors 146. Mărturia lor a construit o carte care nu e “Lista lui Schindler”, dar e „lista diavolilor căzuţi peste Jad”.
Mirel Taloş a reuşit o apreciabilă distanţare socială faţă de eroii cărţii lui. “Lumea s-a umplut de patimă şi s-a golit de minte,” avea să spună fostul primar Andrei.
Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe singurul personaj care n-a existat în realitate. Lazăr Klein, singurul gânditor local. El întruchipa raţiunea. Un Sofocle român, mereu lipsă printre ai noştri.
