Vladimir Putin anunţă că deţine o nouă rachetă supersonică. Surse informate din domeniul militar susţin că pe coasta Mării Negre ruşii desfăşoară un microarsenal de rachete nucleare. Donald Trump ameninţă Rusia cu intervenţii militare. Războiul hibrid devine Războiul rece. Cota de risc a unui conflict în jurul Mării Negre creşte.
CEO-ul OMV, decorat de Putin cu „Ordinul Prieteniei“, merge la Sankt Petersburg. Şeful pe downstream al aceleiaşi companii susţine, la Viena, că „România nu are politicile adecvate pentru investiția în gazele din Marea Neagră, iar Europa are nevoie de gaz rusesc și de gazoductul Nord Stream 2“. Ce mai aşteptăm?
Guvernul României prelungeşte cu încă 25 de ani acordul petrolier din Marea Neagră, unde ExxonMobil şi OMV desfăşoară o licenţă împreună. OMV zice că e mult mai interesant gazul rusesc. Dar în Nord Stream 2 nu are acţiuni la vedere? Ministrul de Externe al Ungariei ia foc. Investiţiile în gazoductul dinspre Marea Neagră stagnează.
Ce joc face compania austriacă?
„Financial Times“ vorbeşte despre „găleata de nisip“ pe care Austria o aruncă în politica energetică europeană. În afară de Germania lui Merkel, multe state doresc independenţa faţă de Rusia. SUA au pregătite containerele de gaz lichefiat.
OMV deţine în România Petrom, cea mai mare companie de profil din Europa de Est. Nu de puţine ori, analiştii economici au susţinut că grupul austriac a făcut mai mereu jocul Rusiei. Nu ştim dacă în acţionariatul Petrom există şi bani ruseşti. Ştim doar că acel contract de privatizare a companiei de stat a expirat, iar austriecii plătesc o redevenţă de Botswana. Ce are de făcut statul român? Churchill ne-a învăţat că nu e bine să iei decizii până nu găseşti greşelile din istorie. Deci să citim!
În iunie 2007, compania energetică austriacă OMV vrea să cumpere de la unguri MOL-ul, compania controlată de stat. OMV deţine doar 21% din acţiuni, pentru care a dat aproape 1 miliard de euro. Oferta de achiziţie a întregii companii maghiare este respinsă. Comisia Europeană investighează. Conducerea companiei cu sediul la Viena primeşte în 2008 „comunicarea obiecțiunilor“. În martie 2009, OMV vinde pachetul de 21% din MOL Ungaria către Surgutneftegas, o companie controlată de către Kremlin. MOL numeşte mișcarea drept „neprietenoasă“. În conformitate cu actul constitutiv al MOL, orice acționar sau grup de acționari are o limitare a votului de 10%, cu excepția statului maghiar.
Pe 24 mai 2011, cel de-al doilea Cabinet Orbán cumpără acțiunile ruşilor de la Surgutneftegas cu 1,88 miliarde euro.
OMV controlează 51,01% din acţiunile OMV Petrom. Statul român, prin Ministerul Energiei, deţine 20,64% din acţiunile OMV Petrom, Fondul Proprietatea deţine 9,9985%, iar 18,35% se tranzacţionează liber la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) şi la Bursa de Valori Londra.
Privatizarea Petrom ne-a fost impusă de la Bruxelles ca un bir pentru intrarea în UE. OMV a achitat inițial, în 2004, 669 milioane de euro pentru 33,34% dintre acţiunile Petrom. Suma pentru majorarea de capital până la 51% din acțiuni a fost estimată între 723 milioane euro și 860 milioane euro.
Compania austriacă a devenit peste noapte un colos prin achiziţionarea Petrom. Realizează acum un profit de aproape 1 miliard de euro.
Prin contractul de privatizare, OMV şi-a asumat că va menţine Petrobrazi şi Arpechim în stare de funcţionare. În plus, a fost de acord cu ecologizarea unor perimetre, conform prevederilor europene. Niciuna dintre aceste condiţii nu le-a îndeplinit, chiar dacă erau sub sancţiunea desfiinţării contractului. Oricând Guvernul român poate prelua conducerea Petrom.
Dacă mai punem la socoteală şi presiunile pe care le exercită de câţiva ani asupra Preşedinţiei, Guvernului şi Parlamentului pentru promovarea unei legi a offshore-ului care ar lăsa statului român a şaisprezecea parte din gazul din Marea Neagră, se pune tot mai mult problema desfiinţării contractului extrem de păgubos semnat în 2004.
Sigur că vor urma proteste şi procese internaţionale. Dar măcar avem satisfacţia că am scos ruşii dintr-o parte a energiei şi nu le-am lăsat la dispoziţie gazul din Marea Neagră. E o chestiune de securitate naţională. Şi mai e ceva: toate publicaţiile diviziilor de presă ale sistemului sunt finanţate de OMV. Nu e un secret. Bannerele sunt la vedere. Ei, care se dau mari pro-europeni, fac cu voie sau de nevoie jocul Moscovei. Şi aruncă asupra conservatorilor români anatema. Nu trebuie să citeşti prea multe cărţi despre cum se face propagandă. Îl denunţi pe adversar ca principal colaborator al forţelor pentru care tu prestezi. E o tactică atât de simplă. După vorbă, după port…
Prin vectorii de propagandă, care mănâncă anticorupţie dimineaţa, la prânz şi seara, o parte tenebroasă a lumii caută să destructureze statul şi să pună la conducerea treburilor administrative cozile de topor ale sistemului, pregătit oricând să se vândă pe câteva milioane corporaţiilor străine.
Denunţarea unilaterală a contractului OMV-Petrom ar fi un mare act de curaj şi de responsabilitate. Odată ieşit din joc acţionariatul cu interese de fragilizare a suveranităţii naţionale, România poate fi un partener serios al ExxonMobil, o companie de top a economiei americane. Ori jucăm doar cu partenerul strategic, ori o mermelim de teamă să nu urle strada!
Prin declaraţia şefului pe downstream al OMV că preocuparea lor majoră e acum gazul rusesc pur şi simplu ne-au dat de înţeles că trebuie daţi afară. Ca unul care a mijlocit primul contact OMV-Guvernul României, pe timpul lui Radu Vasile, încă din 1999, la un hotel de lux din Cehia, pot spune că sunt liberi să plece. Încă de atunci premierul României era sceptic cu privire la bunele lor intenţii. De aceea le-a şi dat cu flit, lăsând la negocieri pe şeful lui de cabinet, ajuns în guvernarea Cioloş mare vicepremier, om business-oriented. Atunci voiau doar staţii de carburanţi. Însă planul lor nu se oprea la acel mizilic. A venit vremea aderării la UE. Au ştiut unde să apese butoanele. Numai că în Ungaria nu le-a mers. Acum e rândul României să-şi ia înapoi cea mai importantă companie. Cu toate riscurile. Inclusiv ale asprelor lovituri de PET în asfalt şi de stârnire a jihadului cu statul de drepţi. De-abia aştept momentul de maximă orientare a planetelor. Şi de efuziune a limbricilor de sistem în favoarea cauzei celor care ne vor în continuare iobagi. E timpul unei mici schimbări de paradigmă. Să le spunem peste ani: „N-a fost să fie…“.
