12.6 C
București
sâmbătă, 25 septembrie 2021

“România liberă” e supusă sancţiunilor guvernamentale?

Trăim din auzite. Ca-n vremea năvălirilor barbarilor. Poate chiar mai rău. Măcar atunci clopotele aveau dublu rol, de chemare a credincioşilor la biserică sau de transmitere a vreunor alarme. Cei care au trecut prin şcoala de presă şi – nu ca lebăda neagră prin politică – ştiu de la Jean Noel Kapferer originea zvonurilor.
Obişnuiţi cu cititul monitorizărilor de presă şi cu scosul informaţiilor din news feed, junii lui Orban, aduşi din Junimea Sibiului, nu ştiu că în România mai există şi ziare tipărite.

“România liberă” apare neîntrerupt de 143 de ani. Mai precis, din anul de glorie 1877. Şi dacă n-au trecut niciodată pe la bibliotecă tot s-au lovit vreodată în viaţă de acest ziar. Măcar atunci când au dat un anunţ sau şi-au pierdut vreun act.  

Să nu ştie Ionel Dancă de “România liberă?” Sau Raluca Turcan?

Nu plecăm de la premisa relei credinţe. Nici nu admitem ideea vehiculată că acţiunea de salvare economică a presei nu e decât o mită electorală. Refuzăm să credem că o putere liberală nu ştie că la început a fost cuvântul. Şi cuvântul era… Nu mai continui.

Dacă l-ar fi întrebat pe premierul Ludovic Orban ar fi ştiut că niciodată nu a fost ţinut în anticameră redactorului şef de la “România liberă.”

Pe vremea când “România liberă” tipărea milionul de exemplare, liderii PNL aveau postere cu singurul ziar supus sancţiunilor puterii cripto-comuniste.

Dacă ar fi oarecum interesaţi de trecutul partidului în care s-au aciuat de-o vreme încoace, noii politruci ar afla cât sprijin le-a acordat ziarul pentru a accede împreună cu CDR la guvernare.

Era un adevărat concurs printre liberali care să apară mai des în paginile ziarului.

De-o dată tăcere. Şi un lapsus de memorie. Să fie de vină doar transferul politic al pedeliştilor şi absorbţia lor în PNL? Sau nu mai există vechii liberali, aşa cum persistă impresia generală?

Consultări democratice sau plenare cu activul de partid?

Întâlnirile de tip teleconferinţă, aflăm şi noi de pe la colţuri, au avut favoriţi. Nu toată presa centrală sau locală a fost reprezentată în camera de dialog online. Păi atunci nu au mai avut loc consultări. Ci doar plenare cu activul de partid.

Faptul că nu a apărut nimic oficial şi că publicaţiile prezente nu au comunicat publicului informaţii despre conectările cu vârful executivului lasă impresia că s-a ticluit ceva sau că executivul, la fel ca surata bruxelleză, foloseşte dubla măsură.

Refuz însă să cred că un guvern liberal poate impune sancţiuni unei părţi a media, aşa cum au făcut-o, în repetate rânduri, guvernele lui Ion Iliescu.

 Sunt curios câţi dintre moderatorii acestui colocviu virtual cu oamenii comozi guvernului au abonamente pe smart-mobile la presa de calitate din lume.

 

Marii gânditori liberali ai lumii au luptat mereu pentru independenţa presei. Aceeaşi luminaţi predecesori ştiau că sunt puternici doar dacă au o presă în stare să critice. Să mai vorbim despre Primul Amendament al Constituţiei Americane?

Pentru unii dialogul e şpriţul după festin

De la John Stuart Mill şi până la Francisc Fukuyama nimeni nu a pretins că liberalismul înseamnă dreptul acadelei de a fi linse sau a puterii de a fi servită.

În comunicarea politică americană se spune “good, bad to be in a first page.” Numai că de la PDL nu s-a moştenit decât dispreţul faţă de toţi care beau împotriva liderului. Vorba marelui comandat de vas, dacă lăsam mateloţii să dea cu părerea eram cu nava direct în stâncile de pe Bosfor. Au şi ei circumstanţe atenuante. N-au avut de la cine învăţa. Pentru ei dialogul e spriţul de după festin. De vară, aşa…

Un regim fără presă e ca savana fără leoparzi. Asta nu se predă la şcoala din pădure. În mintea lor, cel mai bun adversar e adversarul mort. Nu pot pricepe că pluralismul de idei nu înseamnă că doar unii pot spune lucruri trăznite, iar alţii să stea doar să aplaude, frenetic. 

Într-o ţară în care accesul pe paginile ziarelor e free, iar nimeni nu plăteşte pentru informaţia livrată, guvernul blochează economia, din ce să trăiască presa?

Şi de aici infarctul de politeţe.

Poate să-şi facă vreun ministru selfie cu un ziar tipărit?

Sunt curios câţi dintre moderatorii acestui colocviu virtual cu oamenii comozi guvernului au abonamente pe smart-mobile la presa de calitate din lume. Ştiu cât costă un abonament la Financial Times? Au prin birourile guvernamentale vreun ziar, în afara celor aduse de şoferi? 

Eu rămân totuşi la impresia că neinvitarea “României libere” n-a fost făcută cu premeditare. S-a comis doar o neconcordanţă de sistem informatic. Altfel, îl pot suna pe premier să-l întreb pe şleau: “România liberă” e supusă sancţiunilor guvernamentale?  

 Soluţii propuse

Pentru că scripta manent, verba volant, aş aminti guvernului că în majoritatea ţărilor europene se subvenţionează fie abonamentul la ziar, fie costurile hârtiei. Asta cu referire la presa scrisă, care refuză să moară în era digitală. În Danemarca există un program de 190 de milioane de Euro. În Franţa şi Italia de 80, respectiv 90 de milioane.

Există şi subvenţii indirecte

Subvențiile indirecte pentru presă sunt larg răspândite. Cele mai întâlnite și relevante sunt scutirile de taxe şi de impozite. A trebuit să vină un social democrat la conducerea Ministerului Culturii, Ionuţ Vulpescu, pentru a diminua la 5%, TVA-ul.  În Belgia, Danemarca, Norvegia și Marea Britanie  ziarele tipărite sunt scutite de plata TVA.

În alte state, se subvenţionează producţia de hârtie sau tiparul. Trusturilor media li se aplică tarife reduse la telecomunicații, transport, electricitate, precum și subvenții pentru agenții de știri, școli de jurnalism, cercetare jurnalistică și asociații profesionale.

A făcut cineva din  administraţie un studiu de ce au dispărut toate abonamentele la ziare din instituţiile publice?

Poate că funcţionarii politici nu ştiu că în Franţa din timpul Guvernului Sarkozy s-a impus subvenţionarea a jumătate din costurile de abonament pentru tineri între 18-24 de ani. Guvernul francez, încă de atunci, s-a hotărât să acorde ajutoare de stat trusturilor de presă, în valoare de 70 de milioane de Euro anual, în plin avânt economic, nu  doar acum în criză.

De când au apărut UM-urile de presă, sponsorizate de fel de fel de asociaţii ciudate, fără nicio transparenţă a banilor, s-au redus alocările de fonduri bugetare pentru reclamele la programele guvernamentale.  

În Belgia, de pildă, guvernul cheltuie 350 de milioane de Euro pe an. Întreaga mass-media românească nu obţine jumătate din această sumă din reclamele comerciale. În guvernul CDR, publicitate de stat era de 100 de milioane de dolari, majoritatea prin FPS.

În perioada 2012-2015, din POSDRU, conform estimărilor unor specialişti, din 200 de mil de Euro, în media privată nu au ajuns nici 20 de milioane. Restul a fost vânturat de firmele “băieţilor deştepţi”.

Nu am să mai repet propunerea mea veche, făcută demult omului politic Ludovic Orban, pe vremea când nu era prim ministru. Pentru o bună rânduială e nevoie de o presă cu mai puţini ofiţeri acoperiţi. I-am recomandat legea din Germania care interzice serviciilor secrete să trimită ofiţeri în redacţiile ziarelor. Nu public răspunsul lui Ludovic Orban de atunci. Din  politeţe.

Apropo, îşi mai aminteşte cineva cine a impus în spaţiul public conceptul de “asasinat politic”, atât de des invocat în vremea când DNA l-a smuls din cursa electorală pentru Primăria Bucureştiului?

Marius Ghilezan
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a desconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
Ultima oră
Pe aceeași temă