”Unii își dau seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste” – sunt vorbele pline de durere ale unui domn ce şade în jilţul lui Ion Heliade Rădulescu, al lui Augustin Treboniu Laurian, dar şi al lui Constantin Rădulescu-Motru. Pe numele lui de botez: Ion Aurel Pop. Pentru cei care-l îndrăgesc Ionuţ.
În aceste vremuri de deznădejde, preşedintele Academiei Române le-a vorbit celor întorşi din pribegie despre încredere, despre locurile unde nu există o casă ca acasă, despre forţa rădăcinilor şi puterea vindecătoare a credinţei.
Întoarcerea în pământul patriei
Le-a amintit celor disperaţi de epidemie şi de lipsa unui orizont printre străini că în urmă cu alte sute de ani, mai precis în 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, un mare român a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei.” Cu siguranţă ardelenii au descoperit în aceste vorbe de duh pe întâi stătătorul gândirii politice româneşti moderne, cel care s-a zidit la temelia Catedralei de la Blaj, unde însuşi Papa de la Roma i-a beatificat pe cardinalii greco-catolici, ucişi de lumea necredincioşilor, mitropolitul Inochentie Micu Klein.
„Nu poți învia decât din pământul patriei”. Câtă profunzime şi dragoste de neamul său… O pildă pentru fiecare creştin ce-şi caută astăzi un locşor pe pământul care l-a zămislit.
„Câştigul i-a orbit, au hulit ţara”
E multă ură şi înverşunare. Prea sunt porniţi românii de acasă pe cei de afară. Multe reproşuri şi vorbe ce nu se cuvin auzi în fiecare ceas pe reţelele de socializare, locul în care Diavolul îi sminteşte pe oameni şi se joacă perfid cu minţile lor.
”Ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara.” Sună dojenitor? E vreun neadăvăr strecurat? Nu există consens al neputinţei în faţa posibilei ieşiri din istorie. Cineva trebuia să o spună.Orice creştin la ceas de răscruce se gândeşte nu numai la rosturile lumii, dar şi la pentru ce a fost el rostit pe pământ.
Citind mesajul preşedintelui Academiei Române m-am gândit la sfaturile bunicii de la gura sobei, de pe vremea când ele mi se păreau plictisitoare în zilele friguroase. Învăţam la şcoală despre fericirea de a lucra la colectiv, iar Buna mea îşi plângea iugărele de pământ furate de comunişti. Jucam rolul de brigadier. O călăream seara. Nu înţelegeam de ce plânge. Aveam vreo zece kilograme. Târziu aveam să pricep legătura dintre suflet şi pământ. Azi, citind, înţeleg pe deplin rostul jocului.
Vocile lumii:
“Una din cele mai mari dureri ale omului contemporan este că nu de puţine ori este singur, este lăsat singur, nu-l mai caută nimeni, nu-l mai cercetează nimeni. Uneori oamenii sunt singuri în sufletul lor, deşi sunt înconjuraţi de mulţi „prieteni”, dar ei înlăuntrul lor tot singuri sunt”, zice Părintele Damaschin de la Sihăstria Putnei.
“Am vrea (mai ales acum) să-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple,” Ioan Aurel Pop.
Ion Aurel Pop şi pilda talanţilor
„Şi-au hulit ţara,” zic şi eu un biet trudnic al realităţii, la fel ca ilustrul nostru academician, Ioan Aurel Pop. Dar nu sunt ei de vină. Prea înverşunaţi în luptele pentru căpătuială, mulţi n-au văzut inorogul cum le ciugulea din palmă şi îi mângâia pe creştet cu vorbe ticluite. Unde să mai vadă, bieţii de ei, nuanţe sau încercări de dus cu zăhărelul?
E multă hulă şi deznădejde. Răii distribuie pe whatsapp fotografia celor trei arhangheli ai exilului românesc, Cioran, Ionesco, Eliade, alături de conaţionalii din diaspora, pozându-se cu jeepane lângă Capitoliu. Întâi stătătorul Academiei Române le-a spus direct, dar sfătos, că nu împlinirea trupească urmăreşte creştinul ci pe cea sufletească.
Astăzi, pe la graniţe dintre niciunde către nicăieri, mulţi din diaspora îşi strigă legitimitatea de a fi români. Nu contează cum sună vorbele “vrem în ţara noastră,” rostite printre buzele siliconate ale unei compatrioate. Ce e important e că are şi ea dreptul la întoarcere, la fel ca oricare dintre cetăţenii români, pierduţi, dar regăsiţi, uitaţi, dar redescoperiţi, ţâfnosi şi dintr-o dată umili.
Între exil şi diasporă
Poate că mulţi creştini s-au întrebat de ce exilul poporului evreu a durat 40 de ani? Au străbătut distanţa dintre Timişoara şi Bucureşti în patru decenii. De ce i-a plimbat atât de mult Moise prin pustiuri? Pentru că trebuiau să înveţe tabla legilor.
Subconştientul unora a reverberat la mii de ani distanţă. În Pieţele din România, în timpul protestelor anti-guvernamentale, mulţimea a scandat: “vrem o ţară ca afară.” Iată că afară e negură, ciumă şi deznădejde. Poţi să nu-i reprimeşti? Sigur, conform tablei legilor, nu poţi să-i strângi în braţe decât după 14 zile, care nu sunt 40.
Pilda talanţilor
Reîntoarcerea românilor hulitori nu e doar un moment de bucurie ci şi de rememorare a pildei talanţilor. Un stăpân şi-a chemat odată sclavii şi le-a încredinţat averea lui. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia, doi, iar celui din urmă unul. Primii şi-au investit banii şi au câştigat dublu. Cel cu un talant l-a îngropat. După o vreme l-a readus înapoi. Stăpânul l-a certat. “Trebuia să-mi fi pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcere, să primesc cu dobândă ceea ce era al meu!” Aşadar, stăpânul a dat ordin să i se ia talantul şi să i se dea celui cu zece talanţi. Morala parabolei din Evanghelia lui Matei e că cel ce nu are nu va mai avea, iar cel ce are va avea mai mult.
Nu cred că are cineva suflet să-i retrimită înapoi pe cei ce şi-au îngropat la Roma sau în Lombardia truda şi au revenit acasă doar cu un talant. Citiţi-l pe Ioan Aurel Pop!
