”Arde o casă!”, ”Arde pe dracu’!”, ”Să vedem cum vă prezentați!” Cam așa le spune ”senatorul melcilor” slugilor din jur. El n-are timp de problemele arzătoare ale comunității, tot ce vrea e să nu fie deranjat din festivismul lui hedonist. Îi place să taie panglici, să fie văzut, filmat, intervievat, ospătat, să arate că e ecologist, european. Îi place doar să pară ceva și în rest să fie un permanent beneficiar de bunăstare aristocratică. Lui nimeni nu-i poate dărui nimic, pentru că toate i se cuvin. De fapt tot ce-și dorește el pe lumea asta e de fapt al lui, doar că se află în grija supușilor care trebuie să fie pe picior de execuție în orice moment. El n-a primit decorații, dar e mândru peste poate că a dormit în patul în care s-ar fi odihnit marele De Gaulle. Concluzia lui e una irefutabilă: ”doarme fiecare în patul cui poate”.
Personajul din film, interpretat magistral de maestrul Dorel Vișan are pe lângă ticăloșie și mult umor natural, organic, spontan, fără poante fabricate. Aici realitatea actuală se desparte de ficțiune, noi suntem condamnați la o catastrofă fără zâmbet. Hazul de necaz era specialitatea noastră. Acum avem politicieni doar de congrese și alegeri, în rest samsari la stat. Și când se apropie abundentul ciclu electoral, vin propagandiștii de serviciu să ne spună că dacă nu mergem la vot, nu credem în democrație. Dar politicienii cred în democrație? Ei sunt primii care luptă cu orice metodă împotriva ei, urmărind doar beneficiile așa-zisului vot liber și nedirijat.
Recent, o angajată din Primăria Cluj Napoca, membră de partid, pentru că așa e la noi, partidele sunt agenții de recrutare cu circuit închis, dansând pe masă se lovea peste fund, nu peste cap, cum fac intelectualii când le vine o idee, dându-i dreptate academicianului Grigore Moisil, care-i încondeia pe cei care fac la slujbă mai mult ”ore cur, decât ore cap”. Savantul nostru îi avea în vedere pe cei care șed degeaba, doar că acum sintagma capătă și alte conotații, respectiva femeie de carieră putându-se lăuda probabil cu genul de ”ore cur” fără repaus.
Din când în când, împăratul melcilor șuieră la toate astea un, ”fir-ați ai dracu de incapabili” în timp ce își admiră pieptul bombat cu blazon. Mai vin supușii lui eșuați să-l cheme în focul evenimentelor, dar el n-are timp decât pentru heraldică. ”Nu veniți?” ”Nu, sunteți organe, avem încredere. Sunteți numiți pe funcții, primiți lefuri, rezolvați urgent situația”. Abia așteaptă apoi să ajungă în liniștea lui glorioasă, unde se simte cu atât mai triumfător, cu cât își vede slugile eșuate. El n-a eșuat, iar asta e cel mai important. Statul a eșuat, iar el nefiind statul, ci doar o legendă supremă care călărește prin văzduhul istoriei, a ocolit istoria măruntă. Și totuși nu e decât o farsă totul, e ca și cum ar fi ieșit dintr-un tablou prăfuit uitat într-un conac transilvan, un grof cu favoriți care s-ar plimba solemn, impasibil și tăcut printre oameni.
Dar nu totul eșuează în jur, de exemplu mafia festivalurilor a dat recoltă bună peste vară. E plin de festivaluri în toată țara, toate legumele, fructele au câte un festival. Sunt celebrate fructele de pădure, cele de grădină, probabil urmează și cele exotice având în vedere modificările climatice, de la leuștean, la zarzăre sau de la castană la banană nu e decât un pas. Banii vin de la primării, dar și la festivalurile așa-zis private, banii vin tot de la ”statul eșuat”. În ultimul său roman, ”Numărul zero”, Umberto Eco descrie detaliat prin intermediului unui personaj, mecanismul spălării banilor prin cluburi și restaurante. Tot acolo eruditul scriitor devoalează eșafodajul operațiunii blitzkrieg în justiție,”Mani Pulite”, montat de către americani în Italia anilor 90. Dar probabil că și Umberto Eco n-a fost pentru unii decât un ficționalist care s-a jucat cu teorii ale conspirației și a cărui statuie își așteaptă ghilotinarea publică. Nu trebuie să credem tot ceea ce citim, mai ales autorii cultivați, clasici. Omenirea merge înainte cu analfabeții cool care trăiesc doar ca să consume și care în lăcomia lor fără de habar înghit orice pastilă ca niște lăcuste bulimice. Celebra zicere al lui Oscar Wilde se potrivește bine și când vine vorba de romancieri: „Daţi-i omului o mască şi el va spune tot adevărul despre sine însuşi”.
”Lunga vară fierbinte” s-a scurs avându-l ca protagonist pe inexplicabilul Câțu, cel care fost pus premier doar ca să poată fi doborât fostul șef PNL, nicidecum ca să se ocupe de pandemie și de economie. Pentru asta s-a compromis campania de vaccinare, care pornise bine, grăbindu-se relaxarea festivalieră. Acum a fost trimis să bea iar o cafea cu prietenii, dar promite că se întoarce. Degeaba îl întreabă unii acum, unde sunt banii cotizați la sănătate? Nu s-au suplimentat locurile în spitale, darmite să se fi construit altele noi de un an și jumătate. Și toate astea nu produc răbufniri sociale. A dracului popor! Nu-l revoltă propria condamnare la moarte, ci doar litigiile juridice, codurile. Atunci ies puhoaie în stradă, ca o armată organizată. Pare că românii au doar probleme de îmbuibați la a cincea generație, justiție, corectitudine politică, drepturile căpușelor și a licuricilor. În felul acesta, snobii parveniți își dau iluzia că sunt și ei occidentalii Orientului, uitând că vesticii n-ar accepta să trăiască într-o țară ca a lor, în care sunt umiliți material și moral și reduși la un confort de cușcă.
Oricum e mai bine să-i băgăm pe oameni în cuști decât pe urși. Noi nu trebuie să fim păziți decât de marele URS(S), cel care nu hibernează niciodată și de care se folosesc marii diversioniști responsabili cu inducerea de anxietate politică în rândul naivilor slabi de înger.
”Senatorul melcilor” rostește refrenul definitoriu pentru începutul putred de acum treizeci de ani și care va acompania clasa politică până la apusul ei: ”45 de ani ați servit gospodăria de partid. Acum ați trecut în opoziție.”
