Articol semnat de Andre Wilkens și Pavel Zerka
Liderii europeni s-au străduit să definească ce se întâmplă cu relația transatlantică de când Donald Trump a revenit la Casa Albă. Este vorba mai ales despre comerț, iar administrația își extrage beneficii prin tarife? Sau este în principal despre cheltuielile pentru apărare și împărțirea poverii în cadrul NATO, o dezbatere perpetuă accentuată de pivotul Washingtonului către Asia? Sau este vorba de ambele?
A privi relația doar prin prisma securității sau a economiei înseamnă a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Ceea ce se întâmplă este mai amplu, mai grav și nu ține doar de politici. Este un război cultural—unul în care valorile Europei și identitatea ei sunt în joc.
Acest război cultural se desfășoară pe două niveluri.
Primul, și cel care nu mai este controversat, este faptul că America lui Trump încearcă să mute centrul ideologic al politicii europene. Ea sprijină aliați cu gândire similară din întreaga UE și remodelează dezbaterea despre semnificația „Occidentului”, despre libertate și democrație. Discursul vicepreședintelui J.D. Vance de la München, din februarie, a fost până acum cel mai puternic atac.
Al doilea nivel este mai profund și mai subtil, dar unul pe care europenii îl recunosc din ce în ce mai mult. Administrația americană prezintă Europa ca fiind dependentă, naivă și imatură strategic. Disputa tarifară, summitul NATO, negocierile pentru pacea din Ucraina—toate aceste evenimente au devenit momente de umilire pentru Europa. Iar umilirea nu este niciodată doar despre politici; este despre identitate și, în cele din urmă, despre cultură. Este despre faptul dacă europenii se văd pe ei înșiși ca fiind autonomi și încrezători sau dacă acceptă rolul de subordonați, chiar vasali.
Cele două niveluri se întăresc reciproc. Lupta pentru ideologie și valori alimentează confruntarea mai profundă pentru identitate și autonomie: cu lideri naționali absorbiți de diviziuni interne—iar unii purtând șepci trumpiste—Europa devine mai puțin capabilă să se emancipeze sau să riposteze împotriva tratamentului batjocoritor al lui Trump. În schimb, lupta pentru identitate modelează frontul ideologic: atunci când Europa pare mică în relațiile cu America, trumpiștii pot revendica nu doar superioritate materială, ci și morală în conducerea propriei lor versiuni a Occidentului.
Trump poate purta acest război pentru că europenii i-o permit. El și acoliții săi exploatează fisuri în opinia publică, în state membre polarizate cu privire la modul în care oamenii privesc UE și unde segmente mari ale societății simpatizează cu stilul MAGA. Ei exploatează ezitarea din capitalele naționale și din Bruxelles, unde liderii se tem de tarife, retrageri de trupe sau anularea unor proiecte energetice. Și se pot baza pe aliații lor din Europa—Orbán, Meloni, Nawrocki—pentru a adânci diviziunile și a sabota hotărârea colectivă. Între timp, partidele care ar trebui să apere valorile liberale prea des alunecă „puțin spre dreapta”, în falsa speranță de a liniști alegătorii.
Paradoxul este că Europa are cărți puternice de jucat. „European Sentiment Compass 2025” arată că sentimentul pro-european s-a întărit în ultimii ani, modelat de pandemie și de războiul din Ucraina. Încrederea în UE este la cel mai înalt nivel din 2007. În aproape fiecare stat membru, majoritățile se simt atașate de Europa, se identifică drept cetățeni ai UE și sunt optimiști cu privire la viitorul blocului. Tot mai des, oamenii văd Europa nu doar ca pe un proiect economic, ci ca pe o comunitate de valori, securitate și destin comun.
Asta le oferă liderilor un punct de plecare—dar numai dacă ies din zonele lor de confort. Prea mulți par încă să viseze la „relații transatlantice normale” odată ce Trump va dispărea. Dar, după cum a observat recent Sabine Weyand, șefa comerțului UE: „nostalgia nu este o strategie”. Liderii trebuie să investească în autonomia Europei, să construiască parteneriate dincolo de SUA și să apere politici—de la reglementarea digitală la acordurile de liber schimb—ca expresii ale valorilor europene.
Dar poate cea mai grea lecție pentru liderii europeni este că, pentru a prelua controlul asupra propriei povești, vor trebui să riște pierderea unor conforturi transatlantice. În discursul său anual, Ursula von der Leyen a început curajos, spunând că „Europa este într-o luptă”—dar apoi nu a menționat niciodată pe Trump sau cultura. A fost nevoie de un europarlamentar pentru a sugera că Europa se confruntă cu un război cultural și că acesta nu vine doar dinspre est.
Asta nu înseamnă că Europa ar trebui să-l provoace pe Trump la fiecare pas. Uneori, câștigarea de timp este necesară—pentru a menține trupele americane implicate în apărarea Europei și sprijinul pentru Ucraina, sau pentru a evita un război tarifar pe scară largă care ar putea devasta economia UE și fractura alianța în timp ce războiul Rusiei continuă. Dar aceste aranjamente au sens doar dacă liderii europeni le tratează ca soluții provizorii, în timp ce Europa își dublează eforturile pentru autonomie. Gândirea iluzorie despre o revenire fără durere la status quo este adevăratul anestezic.
Indiferent dacă este intenționat sau nu—iar noi credem că este deliberat, menit să consolideze MAGA pe plan intern—războiul cultural al lui Trump le oferă europenilor o busolă. Liderii partidelor politice, guvernelor naționale și instituțiilor UE nu își pot permite scurtături. „Este cultura, prostule!” ar trebui să fie primul lor gând atunci când decid cum să răspundă la următoarea provocare a lui Trump. Mai mult, acest lucru ar trebui să se extindă la modul în care configurează următorul buget al UE și la felul în care își definesc strategiile electorale viitoare. Miza nu este nimic mai puțin decât definirea sensului Europei—și al Occidentului—pentru deceniile viitoare.
Andre Wilkens este directorul European Cultural Foundation (ECF). Pawel Zerka este cercetător principal la European Council on Foreign Relations (ECFR).