”Intrați, tratați, interveniți!”, era îndemnul gestionarilor de criză, ”trimitem noi și echipamentele de protecție, stați fără grijă!”, sunau asigurările, iar rezultatele le-am cam văzut cu toții în sutele de cazuri de Covid înghesuite în saloanele și morga spitalului din Suceava.
În ciuda evidențelor, pătimaș și a toate cunoscător, cum îl știm, românul a dezbătut în fel și chip abandonul medicilor trimiși să lupte fără platoșă cu bomba biologică. Pe doctori i-a acuzat vehement, amintindu-și crosul făcut în timp, pentru plasarea plicurilor cu bani în buzunarele halatelor, sau i-a compătimit generos din canapea, fără a uita, apoi, să mai ude cu niște clor preșul de la intrare și să se mai blindeze, pe stomacul gol, cu niște aghiazmă rămasă de la Crăciun.
Din păcate, dincolo de manifestări și reacții sociale, realitatea e ostentativă: pe măsură ce virusul se extinde, doctorii fac pasul înapoi, renunță, și ne lasă să ne apărăm de pandemie cu armatele de zeci de mii de ”dottori” pe care doar ignoranța, permisivitatea și complicitățile noastre i-au fabricat în cele trei decenii de democrație. Și, dacă până mai ieri, în România trebuia să mai moară, din când în când, o vedetă, ca să ne dăm seama cât de adâncă e rana și cât puroi supurează fără ca nimeni, vreodată, să ia măsuri, de azi e clar faptul că numai câteva sute de decese cauzate de coronavirus ne pot face să luăm seama mizeriei morale în care trăim.
În cei treizeci de ani scurși după momentul Decembrie ’89 am devenit țara cu cei mai mulți ”dottori” pe centimetru pătrat de teză plagiată și cu cei mai puțini doctori adevărați, ”grație” educației aflate la pământ, ”mulțumită” acelui învățământ ce nu mai poate produce, notabil, decât extreme, genii și uluitoare rebuturi, eminenți și siniștri analfabeți, premianți și jalnici repetenți.
Masa rezultatelor îngroașă și lărgește, zi de si, aria gri a unei mediocrități transformate de sistem în zonă de confort.
O zonă de confort în care statul “uită” principiul responsabilității față de cetățeni pentru calitatea serviciilor sociale oferite și se mulțumește să finanțeze luând solidaritatea socială ca pretext. O zonă în care, pretextând varii prevederi bugetare, statul se rezumă la a interveni minimal și a-și programa rezultate chiar și sub linia acceptabilului.
Căci nu de acceptabil putem vorbi atunci când o treime dintre candidații examenului de maturitate fac doar act de prezență în fața foilor de concurs. Nu la normalitate ne putem referi atunci când loaza absolventă de gimnaziu nu reușește să buchisească din terfeloage decât cu viteza de 20 de rânduri pe oră și degetul adânc înfipt printre litere. Nu decența o putem invoca atunci când unii dascăli parcurg mii de kilometri lunar pentru a-și ține cursurile în școli cu veceu în fundul curții.
Și mai dramatic e faptul că, din zona sa de confort, alături de sfertidocți, căpșunari de nevoie și asistente TV de oportunitate, statul produce anual sute de doctori. De vocație, nu de educație. Nu medici, ci intelectuali din specia aia care și-a luat bacul cu Caragiale de mână, în licență a intrat cu Blaga în buzunar, la master s-a prezentat cu recomandarea lui Eminescu la plic iar doctoratul și l-a adjudecat pe model Victor Ponta.
Oameni care urcă ușor în structuri, driblează ierarhii, sar trepte, ajung să conducă partide și, cu încă un blat prin alegeri, să reprezinte apoi chiar statul.
Astfel, cercul se-nchide. Iar noi rămânem cu o întrebare. Atunci când ne pleacă doctorii, tratăm Covidul cu plagiatorii?
