Guvernul PNL a căzut cu brio, cu un procentaj neașteptat – 261 de voturi pro-moțiune -, unul dintre cele mai mari din scurta istorie post-decembristă a moțiunilor. Confruntat cu perspectiva de a pierde primăriile din teritoriu dacă ar fi acceptat alegeri locale în două tururi, PSD a cedat presiunii baronilor – și poate nu numai a lor – și a trântit executivul, cu proptea UDMR și cu sprijinul surprinzător al Pro România. Gurile rele pretind că și câțiva parlamentari PNL ar fi dat o mână de ajutor, cu voie de la împărăție. Se intră așadar într-o criză politică din care nu se știe când se va ieși. Criză politică n-ar trebui să însemne neapărat, într-o țară așezată, criză instituțională. Dar este România o țară așezată? Oricum, guvernul a devenit interimar și, după ce a apucat să dea nu mai puțin de 25 (!!) de ordonanțe de urgență în ziua din ajunul moțiunii, nu o să mai dea niciuna.
Chiar dacă alianța sui generis PSD – Pro (la care e posibil să adere și ALDE) se va prezenta astăzi, la consultările de la Cotroceni, cu o majoritate sustenabilă, dl Iohannis nu o va lua în seamă și va da mandatul din nou dlui Orban. Art. 103 din Constituție prevede, fără nuanțare, că preşedintele „desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” Ca urmare, în lipsa unei majorități absolute a PSD, opțiunea președintelui pentru PNL și pentru același prim-ministru este aparent perfect constituțională. Cel puțin – în litera acestui paragraf. Cât despre spiritul lui – doar Curtea Constituțională este în măsură să se pronunțe.
Până acum, strategia prezidențială, gândită clar de experți ai sectorului persuasiunii publice, a funcționat de fiecare dată. Fără ea, nu se știe câte procente ar fi avut acum urmașii Brătienilor. Ca atare, și influența Palatului Cotroceni asupra PNL este pe măsură. De exemplu, anumiți miniștri nu au fost controlați de Orban, ci de Iohannis. Vice-prim-ministrul Turcan a fost (și va mai fi) omul președintelui postat în coasta lui Orban, iar ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, aflat într-un etern pole position pentru fotoliul de prim-ministru, știind deci pe ce se bazează, l-a pus la punct deunăzi chiar pe premier, atrăgându-i atenția asupra neconstituționalității unui proiect de ordonanță de urgență.
Se vorbește prin media de existența unui blat între PNL și PSD, prin care lucrurile ar fi fost dinainte tranșate la pachet: alegeri anticipate în schimbul alegerilor locale într-un singur tur. Dacă este așa, atunci partida Iohannis-PNL a împușcat doi iepuri dintr-un foc. Grăbind alegerile parlamentare, limitează efectul de erodare la guvernare, prezervând un procentaj substanțial din cel obținut la europarlamentare și prezidențiale. Iar în ce privește alegerile, a se rămâne într-un sigur tur – acum, când liberalii sunt încă pe coama valului electoral – le convine de minune. Nu trebuie să mai împartă prăjitura cu neo-marxiștii de la USR-PLUS, care se trezesc, iată, cu buzele umflate – și păcăliți, și cu voturile luate. Oricum USR se înfundă singură, prin propriile epurări; cine fluieră în biserică împotriva dlui Barna este debarcat una-două, după ce Maxicron a fost, cum bine se știe, el însuși „epurat” din turul al doilea de anul trecut.
Ca interes personal (singurul care le diriguiește pașii aleșilor din toate partidele), normal că parlamentarii PNL sunt de acord cu anticipatele. După cum indică sondajele, la un scrutin rapid, liberalii vor achiziționa un număr substanțial de locuri în plus față de cele de acum, deci – teoretic, cel puțin – actualii parlamentari loiali, care vor vota cum li se va indica, vor prinde din nou un loc bun, eligibil, pe listele partidului. Se vor regăsi aproape sigur în noul Parlament. În plus, unii miniștri PNL vor să candideze la locale, deci căderea guvernului (guvernelor) este ocazia numai bună să se elibereze.
Nu la fel se pune problema pentru parlamentarii social-demorați. Deschizând ieri calea alegerilor anticipate, ar fi trebuit să se gândească de două ori, înainte de a-și bate singuri cuie în talpă. La vot, rezultatele partidului vor fi clar în recul, adică vor obține locuri mai puține decât au acum. Unii dintre ei – poate jumătate – vor rămâne în mod sigur pe dinafară. Adio, Parlament!
Dar anticipatele incumbă riscuri majore și pentru președintele lor interimar. Intrarea în Opoziție pe o perioadă lungă, de patru ani – cât va dura prestația noului Parlament, sub o administrație Iohannis în care nu vor mai apărea nici proteste de stradă și nici răsturnări de guvern – s-ar putea să-i cauzeze. Timpul e lung, iar plictiseala în Opoziție – departe de fructele dulci ale demnităților publice centrale – presantă și agasantă. Astfel că, în afară de cazul în care ar fi avut o misiune specială și, deci, va primi alte însărcinări compensatorii, dl Ciolacu va ieși puternic șifonat politic din anticipate. Nu-i va folosi la nimic să aglomereze, la congres, CEx-ul cu toți șefii locali, care, virtualmente menținându-și funcțiile în urma unui singur tur, ar urma să-i fie recunoscători și să-l păstreze. Recunoștința – mai ales în politică – are termen scurt de expirare, „de aici pân’ la colțul străzii”. După un timp de uneltiri, va fi debarcat. Atunci nu va mai auzi nimeni de el, așa cum nu va mai auzi nimeni de dna Dăncilă – la rândul ei, suspectată tot de blat cu Palatul Cotroceni, când s-a așezat proțap pe „locul mortului” în cursa prezidențială și n-a mai scos-o nimeni de acolo până la potou.
De aceea, insistența lui Ciolacu – de a merge, mort-copt, pe moțiune de cenzură, opac la previzibilele rezultate precare ale partidului în caz de anticipate – dă de bănuit. Cu atât mai mult cu cât așa-zisa parte PSD-istă a blatului – prezervarea sistemului cu un singur tur – n-ar fi necesitat un asemenea sacrificiu, ea putând veni, pe cale legală, de la CCR, care a statuat deja, în trecut, că nu se schimbă legea cu mai puțin de un an înainte de scrutin.
Recapitulând, dl Orban va fi candidat de prim-ministru – nu numai pentru guvernul Orban 2, ci și pentru Orban 3. Pe de altă parte, dl Ciolacu a avut grijă să declare că PSD nu va vota niciodată un alt guvern Orban. Iar dl Orban, la rândul lui, a avertizat că PNL – odată căzut guvernul Orban 1 – nu va mai vota Orban 2 și 3. Coroborând aceste trei poziții confluente, reiese clar iminența anticipatelor. Practic, se va relua formula de vot care a trântit guvernul Dăncilă, cu singura deosebire că, de data asta, va fi pe invers – adică, formula își va trânti propriul guvern, ca pe vremea contra-mitului Dragnea.
Momentul adevărului va veni, în consecință, la votul cu bile de învestitură (sau de trântire) a guvernului Orban 2 și va consta în ciocnirea dintre bilele loialiștilor cu cele ale trădătorilor liniei oficiale, indiferent de partid. Cum spuneam, cei mai vulnerabili sunt PSD-iștii. Câți trădători nu-l vor asculta pe Ciolacu și vor vota re-învestirea guvernului, pentru a torpila anticipatele? Aceasta-i întrebarea. Chiolhanul și trădarea – iată scăparea! Pentru a-i descuraja, Ciolacu i-a amenințat din capul locului cu excluderea de pe listele viitoare. Ceea ce-i totuna, ca efect, cu varianta locurilor eligibile insuficiente. Cu alte cuvinte, nici așa, nici așa nu-i bine. Ce înseamnă să fii parlamentar PSD! Mereu strivit între seceră și Ciolac!
Doar chichițe de întârziere a timingului parlamentar (în birourile permanente, PSD având majoritate) sau constituțional (desemnarea de către președinte a aceleiași persoane – expulzată o dată de către Parlament prin moțiune – putând fi atacată la CCR) mai pot împinge scrutinul spre toamnă. De asemenea, în anumite cercuri se vorbește și despre eventualitatea suspendării președintelui pentru prezumtive acte neconstituționale, deși Ciolacu respinge ideea. Dacă, prin aceste manevre, PSD reușește să tragă de timp pănă la 1 septembrie, iar guvernul Orban nu crește pensiile cu procentul mitic de 40 la sută, atunci va fi carnaval mare.(Semi)anticipate sau nu, PNL s-ar putea să piardă alegerile.
