Și-au luat cele mai frumoase haine pe care le aveau. Fetele, în șorțuri de un alb imaculat, băieții, în cămăși cu mânecă scurtă, proaspăt călcate și cu nasturii încheiați până la guler. Era 1 septembrie 2004, începutul școlii și prilej de sărbătoare în înteaga Rusie.
Când s-a auzit primul foc de armă, Zarina Albegava, o fată de 11 ani, a crezut că sunt jocuri de artificii. Acum are 21 de ani, dar încă îi vine greu să vorbească despre cele întâmplate: „Nu vreau să îmi amintesc.”
Zarina, împreună cu sora ei Zalina, pe atunci de doar nouă ani, și alți aproape 1200 de localnici au fost luați ostatici în timpul serbării de deschidere a anului școlar din Beslan, oraș din Osetia de Nord. Două zile mai târziu, în jur de 330 dintre ei erau morți, mai mult de jumătate fiind copii. Zalina a fost una dintre victime.
E cel mai sângeros atac terorist pe care l-a cunosc Rusia vreodată, o notă de subsol sinistră la cele două războaie purtate de ceceni pentru independența țării lor, în anii 1990. Chiar și după ce Rusia a îngenunchiat republica musulmană, în 2000, și a instalat dictatura militară pentru a controla țara, insurgenții ceceni au continuat lupta, inclusiv prin atentate sinucigașe în îndepărtata Moscovă.
Beslan a fost una dintre cele mai ridicole forme ale acestui conflict, cu numeroase victime în rândul civililor nevinovați. După un deceniu, lumea s-a mai schimbat. Viața localnicilor din micul orășel nord-caucazian însă nu. În parte, și pentru că n-au primit răspuns la câteva întrebări importante: Câți teroriști au scăpat? Cine a fost în spatele exploziei care a declanșat tot măcelul din școală?
Sentimentul acesta al pierderii cuiva drag și al așteptarii unui răspuns care nu mai vine au fost și resorturile care au atras-o la Beslan pe fotografa Diana Markosian. În vârstă de 25 de ani, Diana și-a pierdut propriul tată și, oarecum, propria țară, la șapte ani, când mama ei a plecat cu ea și cu fratele ei din Rusia în Statele Unite, tatăl lor rămânând la Moscova. N-au mai vorbit despre tatăl ei niciodată. L-a revăzut abia după ce ea a împlinit 15 ani. Așa că atunci când supraviețuitorii tragediei de la Beslan i-au vorbit Dianei despre împățirea vieții lor în „înainte” și „după”, a înțeles perfect despre ce vorbeau. „Când m-am despărțit de tatăl meu, exact asta s-a întâmplat: a trebuit să mă rup de viața cu care mă obișnuisem până atunci,” spune Diana celor de la TIME.
Petrecându-și prima parte a copilăriei în Armenia și în Russia, fotografa armeancă cunoștea la fel de bine emoția și semnificația zilei de 1 septembrie. Mai are și azi ghiozdanul primit de la tatăl ei în ziua în care a început clasa a doua. Nu l-a mai văzut apoi săptămâni la rând, dar atunci, în prima zi de școală, el a fost acolo cu ea, alături de mama și fratele ei.
Ca tânără jurnalistă la Moscova, Diana trecea des prin Beslan, în drum spre Cecenia. Uneori se oprea la școală și reflecta la grozăvia celor întâmplate în toamna lui 2004. Atunci, în a doua zi a atentatului, teroriștii vorbitori de cecenă au cerut Rusiei să își retragă trupele din Cecenia. În a treia zi, însă, după o explozie puternică, trupele rusești au luat cu asalt clădirea școlii. În schimbul de focuri, din cei 30-30 și ceva de teroriști, unul singur a fost capturat viu, fiind mai târziu condamnat la închisoare pe viață.
Umbrele Beslanului au urmărit-o pe Diana până în clipa în care s-a decis să recompună tragedia prin imagini. S-a întors acolo pentru a vedea ruinele, urmările directe ale tragicului eveniment.
A văzut desene ale copiilor, reprezentări care i-au arătat ceea ce n-ar fi putut surprinde în fotografii: desene cu tații care au murit acolo. Bărbații au fost primele victime. În jur de 20 dintre ei au fost împușcați înt-o clasă în care s-au ținut cândva orele de literatură rusă. Cadavrele lor au fost aruncate pe geam și lăsate să putrezească în soare.
Copiii de ieri sunt azi tineri în toată firea. Diana i-a luat cu ea la școală. Unii reveniseră acolo pentru prima dată după tragedie. Și-au reamintit în liniște, cu ochii închiși, ce s-a întâmplat atunci. După care au rememorat momentele și locurile tragediei: geamul prin care o mama a fost împușcată, colțul în care a murit o soră, clasa în care au învățat.
Diana a surprins în primul rând disconfortul vizual al supraviețuitorilor. Alte imagini prezintă obiecte sau locurile rămase în urma celor morți: un pantof, un maieu plin de sânge, dormitorul unui copil. La Beslan, timpul nu le-a rezolvat pe toate. „Ideea că timpul vindecă n-a funcționat în cazul acestor familii,” spune ea. „Timpul vindecă? Nicidecum.”
