În jurul datei de 21 iunie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90°, fiind momentul solstiţiului de vară, care marchează începutul verii astronomice, potrivit Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti.
Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor păstrează (în prima aproximaţie) o poziţie fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul eclipticii) cu 66° 33′. Datorită acestui fenomen, cele două emisfere terestre sunt luminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.
În vechime, solstiţiul de vară era folosit pentru a calcula momentele importante privind muncile agricole. De asemenea, era o perioadă foarte populară din an pentru a organiza nunţi.
Totodată, în China antică, solstiţiul de vară era asociat cu energiile feminine – yin. Atunci se celebra Pământul, feminitatea, fiind o sărbătoare complementară solstiţiului de iarnă, asociat cu raiul, masculinitatea şi energiile yang.
De asemenea, în vechea Galie se sărbătorea Eponea, zeiţa fertilităţii şi protectoarea cailor, în timp ce în zonele populate de triburile germane, slave şi celtice se aprindeau focuri uriaşe. Băştinaşii din America de Nord aveau diverse ritualuri prin care sărbătoreau Soarele, cu dansuri şi post alimentar.
După răspândirea creştinismului, în Europa, multe obiceiuri păgâne au fost preluate de această religie. În zone din Scandinavia, solstiţiul de vară a fost în continuare sărbătorit sub forma “Midsommar” sau ziua mijlocului verii.
Solstiţiul de vară este asociat, în România, cu sărbătoarea Sânzienelor, cunoscută în popor şi ca Drăgaica, celebrată pe 24 iunie. Asociate la rândul lor sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele „Cap de vară”.
