La limita sărăciei. Târgul cu vechituri și cu suflete vii!

Ce face românul clasei de mijloc, dacă mai există așa ceva, când are ceva bani pe card sau în buzunar? E la shopping prin mall-uri și supermarketuri. Ce face, în schimb, atunci când nu are bani, iar card nici pomeneală? Bate târgurile de vechituri.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 04.11.2018 - 10:02

E o lume pestriță, o lume aparte și ciudată, într-un fel, pentru că fiecare dintre cei de acolo au câte ceva... De vânzare, de bârfit, de tocmit și de suferit... O simbioză ciudată a vechiturilor de tot felul și a neajunsurilor, pentru că nimeni nu vine acolo din plăcere. Râd, se ceartă, se înjură, își spun ofurile. E târgul cu vechituri și cu suflete vii, iar dacă ar fi să realizăm un barometru prin care să măsurăm sărăcia din România, de acolo ar trebui să începem.

Sărăcia și întrucâtva și plictiseala îi scoate afară din casă. Fie pe un frig năpraznic, ori pe o căldură nimicitoare, își aștern pe pliantele luate cu brațul din supermarketuri toată bruma de avere pe care o mai au. Unele obiecte, oricât te-ai chinui să-ți dai seama de unde provin și ce poți face cu ele, e cu neputință. O pereche de cizme purtate și răspurtate, un fes, o pereche de andrele, o jucărie fără cap, mine de pix uscate, un set de pahare de plastic, ciorapi de lână cârpiți în talpă, garnituri și fragmente de obertail, capsule de sifon, mileuri, bibelouri, bucăți din niște aparate radio etc. Acestea sunt doar câteva artefacte ale vremurilor de dinainte de `89, doar câteva consecințe ale politicilor de protecție socială de după, care îi trimit pe bieții oameni în vârstă să-și vândă lucrurile din casă pe câțiva lei, contravaloarea umilinței.

 Pe lângă cei cărora asta le este meseria și, bineînțeles, afacerea,  adică să cumpere, să vândă, să speculeze și „să-i facă” pe fraieri, mai este o categorie. Cea a pensionarilor. În fiecare dimineață de weekend îi vezi, cu o traistă vârâtă sub braț, trasă de urechi, ori cărată pe umeri, prin talcioc. Vând sau cumpără nimicuri pentru o pâine, o cafea și câteva felii de salam. După ce schimbi câteva vorbe cu ei îți dai seama că sunt cu o treaptă mai jos față de cei care își mai permit și luxul medicamentelor.

„Am o pensie de 600 de lei. Din bani ăștia plătesc cheltuielile curente. Aici nu câștig mai nimic, e și ploaia asta care m-a udat până la oase. Măcar mai schimb aerul și o vorbă... În rest, nimic...”, ne mărturisește o bătrînă cocoțață pe o tejghea ca să nu se ude la picioare.

Și chiar, cine și ce ar cumpăra de la bătrăna care, pe o pungă și-a întins o pereche de ciubote scâlciate, o căciulă mâncată de molii, trei perechi de pantaloni și câteva papiote de ață îngălbenită. Tot ceea ce ne-a fost dat să vedem acolo, în talcioc, întreaga dramă umană, dacă ar fi observată zi de zi, le-ar stârni intersesul marilor Dostoievski și Gogol.

„Cu cât dați samovarul ăsta?” „1200 de lei”, ți se răspune.  „L-am lăsat de la 1500. Dacă îl cumperi, dă-mi 1000 și e al tău, e de argint. Din ăsta au băut țarii.” „Serios?” „Da!” Dacă nici la acest argument teribil nu empatizezi, înseamnă că ești prost și degeaba mai bați drumul până la Sankt Petersburg să cumperi o chicioșenie rusescă, când ai originalul într-un talcioc bucureștean. În rest, pe ce mai poți cheltui niște bani. Spre exemplu, pe o pereche de schiuri, un colac de WC, o garnitură de electromotor, pixuri Montblanc la 150 de lei, pahare din cristal, ceasuri cu sau fără limbi, cuțite de vânătoare, macete.

 

Dacă nu cumperi nimic, măcar rămâi cu poveştile oamenilor...

 

Pentru un comerț cât de cât civilizat trebuie să scoți din buzunar, tu ca gură-casca, 2 lei, iar dacă ești tarabagiu, 4 lei. La intrarea în târg sunt tarabele mai de soi, cu haine, aparatură electrocasnică, laptopuri, plasme, telefoane, marfă a-ntâia, nu glumă, într-un cuvânt, cam tot ceea ce se aruncă prin Europa civilizată și pe care ai noștri o adună, o îndeasă în dubițe și o aduc în România.

„Cu cât dai laptopul?” „Pe care, pe ăsta? Un milion, șefu`!” „Merge?”, întrebi tu într-o doară. „Nu merge, șefule, că n-are picioare, da’ vă garantez eu că funcționează.  Îl probam pe loc, dar s-a dus dracului priza că a plouat pe ea. Aveți încredere, e din Germania, pe mine mă găsiți aci, că vin tot timplul cu marfă proaspătă!” Te lași păgubaș, oricum se apropie Black Friday, altă prosteală care prinde la români, dar cu acte în regulă. Această vinere neagră funcționează, bineînțeles, în afără, doar la noi e beznă totală. Odată ce te afunzi mai mult în târg, treci de la tarabe, la ziare și folii întinse pe jos și, într-un final la mormane de obiecte neidentificabile în timp și spațiu. E suficient ca o persoană, un curios care nu caută ceva anume, doar se uită, trăznit de ceea ce vede, să se aplece și să ridice un obiect de jos și, imediat, se face buluc în jurul lui.  Mulțimea se scufundă în maldărul de nimicuri, caută, scormonește, scoate câte ceva, un pantalon, o agrafă de păr, un rimel, un ceva! A, uite și o carte. Cineva o ia, o scutură de țărână, stranută, se uită lung și silabisește: „M-a-r-c-e-l Prost! Ha, ce cărți mai scoate și ăștia!”

 

„Domniță, eu caut o carte, știți, era din seria caleidoscop, e mică și galbenă...”

 

Alături, un maldăr de cărți dosite sub o masă, ude, mucegăite, beletristică, poezie, reviste Cinema din alte timpuri, cu Alain Delon pe copertă, îmbrăcat în celebrul cojoc, și un bătrân aplecat, în baston, răsfoindu-le.

„Domniță, eu caut o carte, știți, era din seria caleidoscop, e mică și galbenă...”

„Bre, tataie, găsiși și pe cine să întrebi, eu nici măcar nu știu carte, caută acolo, poate dai de ea”, îi răspunde „domnița”, adică  o bătrănă uscată, îmbrobodită, care joacă, vânătă de frig, de pe un picior pe altul, în timp ce își rânduiește prețioasele-i nimicuri pe categorii: brățări, inele, cercei, capace și cadrane de ceasuri, tinichele de tot felul. E supărată că ploaia și frigul i-au gonit mușterii. În spatele ei, semn că suntem la limita comerțului și a supraviețuirii, sunt tonetele de gunoi, frumos amenajate cu hublouri din care ies pentru prezentare, sau intră, nu-ți dai seama exact, vrafuri de haine. După o zi, două, trei, o săptămână de bătut târgul de vechituri, marfa nevândută – căreia nici mușteriul, dar mai ales nici comerciatul cu ochiul format nu-și dau seama la ce mai poate fi utilizată –  este aruncată.

Există, în astfel de târguri, ca peste tot, băieții deștepți care știu, au un simț al lor, să dibuie printre gunoaie, mărgăritarele. Așa că, până să dea năvală clienții, aceștia dau o raită printre tarabe, adulmecă, depistează și iau pe nimic unele lucruri chiar valoroase, de artă. Fie podoabe, ceasuri, argintărie, articole de epocă pe care bătrânii, scăpătați din familiile mari de altădată, le aduc în talcioc, ca să-și mai lungească pensia și luna asta.

 

Istoria lui Călinescu, 10 kile,  la doar 120 de lei!

Ca să afli mai multe povești și să intri în vorbă cu vânzătorii e musai să cumperi ceva, orice. O medalie de fruntaș în întrecerea socialistă, din 1976, este un bun subiect de discuție și socializare. E doar 10 lei și are și cutia originală. O cumperi și odată cu ea, tot de 10 lei achiziționezi și un vraf de gazete antedecembriste, curiozitate profesională evident, precum Săptămâna (culturală a capitalei), Magazin (gazetă editată de Frontul Unității Socialiste) și... Scânteia, unde citim despre marea înfrățire între popoare, despre al 45-lea congres internațional al Turnătoriei (pe bune!) și, în subsol, mesajul tovarăsului și tovarășei noastre către tovarășul Todor Jivkov, vecin și „pretin”, la cei 65 de ani împliniți. Dacă în acele vremuri o găseai doar în bibliotecile prim- secretarilor care își cumpărau cărțile la metru și pentru că dedea bine, aici în târg poți cumpăra Istoria lui Călinescu la doar 120 de lei.

„Dacă o luați, v-o las mai ieftin, nu mai pot! O car cu mine de câteva săptămâni, are 10 kile, mă rupe la umăr.”

„Marfă bună! Hai, la tata, cinci lei bucata, c-am luptat în munții Tatra!”, strigă din toți rărunchii un bătrânel. Marfă nici pomeneală, un ilic de lână, o pereche de pantofi cu tot cu șosete în ei, un obiect electrocasnic, din gama celor greu de identificat.  Și continua: „Hai la tata, fir-aţi ai dracu'!”, ne spune cu năduf, nu nouă, ci celor care i-au șutit pachetul de țigări de pe tarabă!

Risipite prin târg sunt și tarabele destinate iubitorilor de artă, cu  statuete de bronz, vase, galanterii de epocă, patefoane, bibelouri, tablouri semnate de artiști mai mult sau mai puțin celebri, mobilier, pendule, candelabre, săbii de cavalerie, stilete, caschete din primul și al doilea război mondial. Strecurate printre fioroasele baionete, găsim podoabele și recuzita de seducție a doamnelor din altă epocă, precum cutiuțe din argint în care se păstrau parfumuri fine și scumpe cărora încă le mai simți răsuflarea. Într-un talcioc de cartier din secolul 21, acest iz de parfum fin se împletește de minune cu damful de bere și cu fumul cârnaților care valsează pe grătar. Alături de ele, fel și fel de albume cu poze și stampe vechi de un secol, fotografiile înrămate ale unor oameni, vii odată, importanți sau mai puțin, zâmbind, sau taciturni, rude sau prieteni, carnete de partid, cărți de muncă sau livrete de lăsare la vatră,  îngălbenite,  stau de-a valma îndesate în cutii sau pe sub mese unde și mucegăiesc. Amintiri...

 

 

 

Negocierea, sufletul comerțului cu vechituri

Românii sunt mari amatori de chilipiruri, iar într-un târg de vechituri, mall-urile sărăciei, le pot găsi din plin. Antichități, „bunuri de larg consum”, toate acestea au mare căutare, depinde de preț. Majoritatea celor care și-au scos vechiturile la vânzare se plâng că afacerea, dacă se poate vorbi de așa ceva, le merge foarte prost. Haine, fo­tografii vechi, robineţi de baie, medicamente expirate, conserve sau jucării, toate sunt aici de vânzare, cu condiţia să găseşti şi clienţi. Avantajul este că poți negocia.  Dacă întrebi ți se dă un preț, dacă te hotărăști să cumperi, mai ajustează din el.

 

 

 

 

 

Comentarii