» Astazi, banii lipsesc in cultura, iar teatrele, muzeele, opera si filarmonica abia daca supravietuiesc, uneori doar prin bunavointa si sacrificiile angajatilor.
» Ascensiunea turbofolk-ului de-a lungul anilor ’90 a marginalizat cu totul rock-ul traditional, devenit muzica depresivilor din capitala.
» Emir Kusturica, care dupa esecul sau din Hollywood s-a convertit la ortodoxie, a fost rasplatit de regim pentru patriotism cu zece mii de hectare in parcul national "Park Prirode".
Raposatul Milosevici nu va ramane in istorie drept "Macelarul Balcanilor" si nici ca unul dintre ultimii despoti europeni alaturi de Aleksandar Lukasenko, sau poate nici macar drept cel mai dezastruos lider politic sarb din toate timpurile. Nu, pentru sarbi el va fi intotdeauna cel care a creat conditiile pentru aparitia celor trei mari subproduse culturale sarbesti: turbofolk-ul, filmele despre tigani ale lui Kusturica si muzica lui Goran Bregovici. In primii ani ai lui Milosevici, sloganul cel mai popular venea dintr-un slagar de turbofolk: "Coca-Cola, Marlboro, Suzuki/Discoteca, chitara si buzuki/Asta-i viata, nu e propaganda/Tare-i bine sa traiesti in banda", asta, in vremea in care incepusera razboaiele din Croatia si Bosnia. Insusi termenul de turbofolk a fost inventat de un compozitor de muzica populara, cu numele neverosimil de Rambo Amadeus, care intr-o vreme parodia tendintele spre genul de muzica ce ar reprezenta in Serbia echivalentul manelelor din Romania.
Ideea de "turbo" i-a venit lui Rambo Amadeus dintr-unul din primele succese ale acestui gen, "200 na sat" ("200 la ora"), al unuia dintre precursorii turbofolk-ului, Ivan Gavrilovic, care glorifica masinile rapide si un stil de viata hedonist. Sarbii nu au fost niciodata mari cititori, nici macar de ziare, daca ne uitam la tirajele minuscule ale celor mai multe publicatii. Data fiind saracia mostenita din era Milosevici, rareori apare vreo carte intr-un tiraj care depaseste 2.000-3.000 de exemplare, iar daca adaugam toate ziarele tiparite in intreaga Serbie, abia daca se ajunge la un total apropiat de 700.000. Teatre serioase exista doar in Belgrad si Novi Sad, ba chiar putem spune ca acestea sunt singurele orase din Serbia cu o viata culturala demna de acest nume. Scriitori precum Ivo Andrici, care a primit Premiul Nobel, sau, mai recent, Milorad Pavici au avut intotdeauna mai multi cititori in strainatate decat in Serbia.
Milorad Pavici a intretinut, de altfel, o atitudine foarte ambigua si prudenta in timpul lui Milosevici. Asa incat deschiderea spre lume si cultura a majoritatii sarbilor in ultimii 20 de ani a fost prin intermediul televiziunii. Inca din anii ’70, scena muzicala a Belgradului s-a impartit intre rock-ul orasenilor tineri si neofolk-ul taranilor veniti la oras. Intr-un asemenea climat, gusturile muzicale devenisera un element important in definirea identitatii sociale. Rock-ul sarbesc era original si de calitate, iar in mintile fanilor el se situa la acelasi nivel cu cel din Occident. In acelasi timp, cele mai mari grupuri pop iugoslave isi inregistrau albumele in studiouri din Londra, Paris si Amsterdam, sub eticheta unor producatori importanti care dispuneau de echipament ultramodern si de bugete promotionale. Piata muzicala iugoslava era stabila, exista o intreaga presa specializata in muzica si aparusera deja subgenuri: punk, new wave, "sminkeri" (un amestec local, termenul fiind echivalentul romanescului "smecheri").
Subcultura de razboi
Destramarea violenta a Iugoslaviei si venirea la putere a unor regimuri autoritare la Belgrad, Zagreb si Sarajevo au impus importante evolutii culturale in intreaga regiune. In Serbia, cultura a devenit inseparabila de razboi. Subcultura turbofolk-ului a beneficiat de intreaga masina mediatica a statului, care a popularizat ideologia noilor elite imbogatite, compuse din politicieni nationalisti, speculanti cu averi provenite din jafurile razboiului si gangsteri care sprijineau regimul. Genul nou de muzica consta dintr-un amestec de folclor electronizat, interpretat intr-o estetica gen MTV si combinat cu o simbolica a consumerismului occidental adaptat la gusturile mahalalelor sarbesti. Ascensiunea turbofolk-ului de-a lungul anilor 1990, in paralel cu cutremurele care au sfasiat societatea sarba, a marginalizat cu totul rock-ul, devenit muzica depresivilor din capitala, in vreme ce restaurantele si cluburile erau invadate de tineri tunsi foarte scurt, cu lanturi de aur peste trening si ascultand, desigur… turbofolk.
Muzica si Dictatorul
Atunci cand Slobodan Milosevici a decis ca a venit timpul sa se prezinte ca un om al pacii, sloganul regimului a devenit: "E vremea pentru cultura". In timpul negocierii acordurilor de la Dayton, turbofolkistii au disparut de la televiziune si poetii patriotici din paginile ziarelor. Virusul turbofolk-ului se instalase insa atat de bine incat a infectat intreaga regiune, nu doar Serbia. S-a ajuns la situatia paradoxala in care tineri croati si bosniaci care fusesera vanati de fortele sarbesti au inceput sa danseze pe muzica lui Ceca, cantareata maritata pe atunci cu criminalul de razboi – intre timp asasinat – Zeljko Raznatovici Arkan.
Ironia sortii a facut ca prabusirea lui Milosevici sa fie anticipata de protestele tinerilor initiate in timpul festivalului de muzica alternativa, din Novi Sad, EXIT. Festivalul s-a derulat, in mai multe etape, vreme de mai bine de 100 de zile, de-a lungul verii anului 2000, in Novi Sad, pe scene construite pe malul Dunarii in cadrul Universitatii. Foarte rapid, concertele s-au transformat in proteste politice. Festivalul, in care s-au produs grupuri de rock si muzica alternativa precum Darkwood Dub, Orthodox Celts, Eyesburn, Van Gogh, Atheist Rap, Deca Losih Muzicara, s-a incheiat in ajunul alegerilor generale din 24 septembrie, care au fost primul pas in directia rasturnarii dictaturii. Sloganul festivalului a fost: "EXIT din zece ani de nebunie".
Din pacate, asasinarea prim-ministrului democrat Zoran Djindjici a readus in actualitate aceleasi figuri: Ceca, Emir Kusturica, Dobrica Cosici si toti scriitorii si artistii nationalisti pe care abilul Milosevici preferase sa-i lase deoparte in ultimii ani ai regimului sau. Nationalismul antieuropean a revenit pe primul plan o data cu regimul sumbrului Vojislav Kostunica, care si-a inceput mandatul promovand festivalul de "manele" si dans din buric din oraselul Guca. Emir Kusturica, care dupa esecul sau din Hollywood s-a convertit la ortodoxie, a fost rasplatit de regim pentru patriotismul sau primind 10.000 de hectare din parcul national "Park Prirode", din vestul Serbiei.
Desi in strainatate e considerat un anarhist, Kusturica domneste in "Park Prirode" ca un monarh absolut, avand propriile sale forte de ordine inarmate, totul cu binecuvantarea statului si a Bisericii. Tot acolo Kusturica mai detine hoteluri, cinematografe si partii de schi, ba chiar si un cimitir pentru filme proaste, care, in opinia sa, sunt in general cele produse in "odiosul Hollywood".
Intre timp, Kostunica a fost inlocuit de catre Boris Tadici, care a parut mai deschis in chestiunile culturale. Banii lipsesc insa, iar teatrele, muzeele, opera si filarmonica abia daca supravietuiesc, uneori doar prin bunavointa si sacrificiile angajatilor.
» Elitele, intre putere si turbofolk
Inainte de razboaie, Belgradul era cel mai cosmopolit oras din Balcani. Teatrul National si Opera prezentau spectacole de mare calitate, invitand artisti din toata lumea sa se produca. Alain Delon venea din Franta sa filmeze la Belgrad si se organizau mari festivaluri internationale de teatru, cinema si jazz. Pe masura insa ce comunitatea internationala a intors spatele Serbiei, viata culturala a secat. In tara, tot ce era inainte mai urat, marginal si de prost-gust a inlocuit arta autentica: muzica proasta, filme mediocre, literatura de gara cu stridente nationaliste, toate acestea au primit un loc la tribuna oficiala. Scriitorii pentru copii au inceput sa declame poeme militare.
Doar cativa scriitori nu foarte populari, precum Dusan Kovacevici, David Albakari si Vladimir Arsenievici, sau unele grupuri de rock alternativ au continuat un soi de opozitie fata de regimul lui Milosevici. Acestia au fost insa din ce in ce mai marginalizati, din lipsa fondurilor, a publicitatii si din cauza tentativelor de intimidare din partea regimului. In schimb, toate vedetele de turbofolk se puteau bucura de favorurile regimului, iar printre cei care au curtat puterea s-au aflat chiar si artisti autentici precum regizorul de film Emir Kusturica, regizoarea de teatru Ljubisa Ristici, actori precum Aleksandar Bercek sau Milorad Mandici Manda, scriitori ca Momo Kapor si cel propulsat drept glorie nationala, Dobrica Cosici. Toti acestia au adus in mod mai mult sau mai putin direct un sprijin regimului, care, la randul sau, i-a rasplatit si onorat.
