31 C
București
sâmbătă, 13 august 2022
AcasăLifestyleFoodRL - 135 - Bujor Sion, cerberul presei în comunism

RL – 135 – Bujor Sion, cerberul presei în comunism

Eventualele greşeli care ar fi apărut în discursurile unor lideri importanţi ai PCR puteau duce chiar la concedierea redactorilor şi a cenzorului de serviciu, pentru că ele erau interpretate drept acte de sabotaj.

 

În rândurile de faţă nu doresc să teoretizez rolul şi funcţiile cenzurii în comunism în ceea ce priveşte presa scrisă, ci mai degrabă să reconstitui unele aspecte ale modului cum se manifesta ea la „România liberă”. Acesta, pentru că, deşi fusesem 50 de ani corespondentul RL în diferite  zone ale ţării – Sibiu, Timişoara, Oradea, Cluj -, de foarte multe ori eram reţinut în redacţie cu săptămânile ca să suplinesc oamenii plecaţi în concediu sau cu alte misiuni. Iar după ce mi-am luat licenţa la Facultatea de Agricultură generală din Timişoara cu o lucrare din genetica vegetală, conducerea redacţiei a considerat că este oportun să girez secţia agrară până se va găsi un specia­list pentru acest post.

 

Cenzura de la miezul nopţii

Aşa că, în serile când eram „cap limpede”, adică omul ce preceda cenzura în ceea ce priveşte corectitudinea textului din  şpaltul adus de la tipografie, spre miezul nopţii apărea cenzorul de serviciu şi se arunca literalmente pe articol. Scotea toate cuvintele care, după opinia lui, alterau, într-un fel sau altul, politica şi ideologia partidului. Sau, prin pregătirea precară pe care o avea, nu înţelegea sensul unui cuvânt. Era vorba despre sinonime sau neologisme şi, uneori, de regionalisme, dar avea grijă şi de greşelile de tipar care umbreau, uneori, conţinutul textului. Cum însă cenzura era sau trebuia să fie un instrument ferm al luptei de  clasă, cenzorul scotea şi unele nume de intelectuali proveniţi din marea şi mica burghezie ca nu cumva „glasul” lor scris să aibă mai multă credibilitate decât linia  partidului comunist.

Greu era şi pentru redactorul de serviciu ce dubla „capul limpede”. Riscul începea atunci când cenzorul scotea un text întreg la ora aceea înaintată din noapte. Pentru că atunci se dădea bătălia pentru „timp”, fiecare redacţie fiind interesată să prindă trenurile de noapte pentru transportul ziarelor în provincie. Alegerea textului din portofoliu era mai complicată: el trebuia să fie aproximativ de aceeaşi dimensiune cu textul eliminat din ziar, dar apoi şi el era supus cenzurii „cu lupa”, cum spuneam noi îngrijoraţi, aşteptând verdictul. Pentru că, în acest caz, toată răspunderea pentru calitatea textului ales cădea pe cei de serviciu: „capul  limpede” şi, mai ales, pe redactorul de tură.

Nu îi conveneau cenzorului numeroase cuvinte din texte, precum: „de pildă” (într-un ziar local a apărut în forma lui vulgară); viziune (apărut vizuină), trombă (a apărut trompă) etc. Dar nici unele regionalisme sau chiar unele neologisme – hulă, fa­sonaj,  gabarit etc. – folosite în­deosebi în reportaje, ele dând „cu­loare” textului, dar pe care cen­­­zorul fie că nu le  înţelegea, fie, pur şi simplu, nu-i plăceau şi, luân­­du-şi rol de…  stilizator, le elimina.

Supracontrol de la PCR

Se întâmpla de multe ori ca imediat după cenzor să apară în redacţie, la miezul nopţii, un activist de rang înalt de la secţia de presă a Comitetului Central al P.C.R. Era un supercontrol al ziarelor, efectuat de către ac­tiviştii de rang înalt. Între ei şi Bujor Sion (a murit într-un accident de avion chiar în zona Sibiului şi mie mi-a cerut primul secretar PCR al judeţului, Richard Winter, să urc cu un elicopter militar la locul catastrofei şi să-l recunosc; ceea ce am refuzat net, nefiind în stare să rezist la o astfel de verificare printre zecile de cadavre de acolo). Bujor Sion era un adevărat cerber, coleric şi de neîmpăcat când „prindea” un text „deficitar”. Se aprindea şi striga la personalul de serviciu că scoate un ziar de tot plânsul. Nimic nu-i plăcea. Mai ales când articolele nu erau suficient de împănate cu citate din Gheorghe Gheorghiu-Dej sau din alţi lideri comunişti.

Citatele în exces şi drumul către limbajul de lemn

Cum spuneam, cenzorii, în general, ţineau mult la citate, dar când apărea la supercontrol un activist de rang înalt, se speriau şi încercau salvarea în explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, motivând, de regulă, cu faptul că textul respectiv n-a fost decât la prima lectură. Aceasta pentru că la textele ideo­logice sau politice se făceau, de regulă, două citiri. Ca să nu mai vorbim de cuvântările liderilor de partid. Unele dintre ele apărute cu greşeli constituiau motive pentru punerea pe liber a echipei de serviciu: „cap limpede”, redactor de tură şi cenzor.

 Prin  „citate”, activiştii de partid considerau că grăbesc activitatea de îndoctrinare a cititorilor. În realitate, se „pava” drumul spre ceea ce mai târziu s-a numit limbaj de lemn.

Unul dintre cenzorii cei mai cunoscuţi era Lupu Mindirigiu, lectorul oficial al „Scânteii”, care, nu ştiu prin ce împrejurări, a ajuns la RL de unde a şi plecat în Israel. Era un om care încercase să-şi facă meseria fără mult tam-tam şi în bună înţelegere cu machetatorul nostru din tipografie, Marcovici. Acesta era un bătrânel extrem de experimentat în citirea pe dos a literelor de plumb ieşite din linotip şi aşezate cu multă îndemânare în caseta care permitea să se tragă o „perie”a paginii ce trebuia citită de „capul limpede”, de redactorul de tură şi apoi de cenzorul de serviciu, care începea vânătoarea de cuvinte periculoase.

Cum se introdusese regula ca, pe lângă articolul de fond, să se publice şi  un aşa-numit „redacţional”, semnat de şefii redacţiei sau de un redactor mai cu experienţă – şi, eventual, calificat în  domeniul abordat -, într-o noapte, fără să vreau, l-am înfruntat, cu naivitatea vârstei de începător, chiar pe Bujor Sion. Era vorba despre un „redacţional” pe care Bujor Sion l-a citit cu răbdare, apoi a izbucnit interogându-l pe redactorul de serviciu, Constantin Sârbu – fost profesor de limba română -, dacă i-a plăcut textul respectiv?! Dumnezeu ştie ce a fost în capul lui Sârbu, căci a căzut în capcana lui Bujor Sion, răspunzând apăsat: „Nu”.

Ei bine, parcă a luat foc sediul redacţiei. L-a „spălat” pe Sârbu cum i-a venit la gură! Sârbu, ca să scape, a explicat: „De fapt, eu nici nu l-am citit, fiind un text mai de specia­litate”. L-a citit doar „capul limpede”, adică eu, ca fiind de meserie în domeniul abordat. Bujor atunci m-a strigat şi, în momentul când am intrat în biroul secretariatului, a cărui uşă sta tot timpul deschisă, eu auzind toată discuţia lor anterioară, mi-a pus şi mie aceeaşi întrebare pe un ton tăios: dacă-mi place textul redacţionalului. I-am răspuns franc: „Dacă nu mi-ar fi plăcut, nu-i dădeam drumul”. Şeful a rămas pe gânduri, mai ales după ce i-am mai explicat şi de ce mi-a plăcut: pentru că introducea, în circuitul presei, noţiuni despre agricultura modernă etc. A plecat, dar nu fără a striga din nou la  colegul meu: „Vezi, tovarăşe Sârbu, ăsta (adică eu) măcar o ţine pe a lui… Pe când tu…” Şi a trântit uşa cu năduf… Redacţionalul a rămas însă în  pagină… Am ţinut să redau această scenă pentru a se vedea care era, de fapt, atmosfera în timpul efectuării cenzurii şi în ce tensiune se lucra. 

Argument

Virgil Lazăr, la 81 de ani, este veteranul „României libere”. Din 1 martie, el a rememorat evoluţia ziarului, din anul 1950 şi până în perioada mineriadelor. Acum, Virgil Lazăr redă, în alte trei episoade, modul în care se desfăşura cenzura în presă în timpul perioadei comuniste.

 

Cine a fost Bujor Sion

Bujor Sion a fost unul dintre activiştii de frunte ai PCR. Printre prietenii săi se număra şi fostul preşedinte al României Ion Iliescu. De altfel, după ce Bujor Sion a pierit într-un accident aviatic, fiul său, Mihai Bujor Sion, a fost crescut de Ion Iliescu. El este tatăl vitreg al Mariei Marinescu.

 

Cenzura ziarelor

În ţările socialiste, cenzura ziarelor era considerată drept o activitate de cea mai mare importanţă. Şi asta pentru că elita comunistă din URSS, care constituia „farul călăuzitor” pentru conducerile celorlalte partide comuniste, considera că presa are rolul de a propaga ideile comuniste. Tocmai de aceea, nerespectarea cenzurii era considerată drept o faptă deo­sebit de gravă.

Limbajul de lemn

Este o denumire ironică dată expresiilor şi formulelor „oficiale şi oficioase”, folosite de activiştii comunişti şi preluate ca atare de presa din ţările socialiste. Este vorba de o exprimare greoaie, care prelua ca atare formulări din textele unor ideologi marxişti, care conţineau termeni care făceau acest limbaj aproape neinteligibil pentru „neiniţiaţii” care nu cunoşteau aceste formulări. De asemenea, limbajul de lemn cuprindea stereotipuri, de genul „pe cele mai înalte culmi ale progresului”, „frăţia dintre popoare”, „dialectica” şi „lupta de clasă”, care apăreau în aproape toate textele tipărite.

Cronologie subiectivă:

 

  Anii 1950: sub influenţa stalinismului, cenzura devine tot mai drastică.

  1953: moare Stalin, însă, în România, la nivelul presei, lucrurile rămân la fel ca şi pe vremea când trăia dictatorul sovietic.

Citiţi mâine despre modul în care reacţionau autorităţile comuniste la „şopârlele” care treceau de cenzură

Cele mai citite
00:01:00

VIDEO: Ambasadorul ucrainean întâmpină o navă de cereale în portul italian

Nava "Rojen" care transporta porumb din Ucraina a sosit vineri (12 august) în portul Ravenna din nordul Italiei, după ce a făcut escală în...
00:01:56

VIDEO: FBI a găsit documente „strict secrete” acasă la Trump

Un inventar al obiectelor luate de agenții FBI care au efectuat o percheziție autorizată de instanță la reședința fostului președinte Donald Trump, a inclus...

Germania: Toate stațiile de încărcare Tesla sunt ilegale

În Germania există peste 1.800 de stații de încărcare Tesla pentru mașini electrice și toate sunt ilegale. Acest lucru este demonstrat de o investigație a...
Ultima oră
Pe aceeași temă