28.4 C
București
duminică, 14 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodReportaj: Profesoara covoarelor zburătoare. Şcoala din timpul vacanţei de vară, în Muzeul...

Reportaj: Profesoara covoarelor zburătoare. Şcoala din timpul vacanţei de vară, în Muzeul Satului

Aţe, culori şi amintiri. O profesoară care nu se lasă de meseria sa nici la 70 de ani. Pe numele ei Vasilica Cojan. Cu ghergheful a trecut prin viaţa asta. Şi multe generaţii au învăţat de la ea ce înseamnă să îţi joci degetele, când pe faţă, când pe dos, ca să ţeşi carpete şi covoare.

Limpede e vocea care povesteşte. Ochii surâzători după fiecare petic de imagine pe care mi-l aşterne. A fost odată ca niciodată, îmi spune, la Răşinari, un sat de lângă Sibiu, o secţie de ţesături. Se lucra numai manual. Vasilica era şefă peste 40 de ţesătoare. Secţia aceea aparţinea de întreprinderea „Arta Sibiului”. Asta se întâmpla în anii `70-`80. Se făceau, la comandă, covoare şi carpete. Era un fel de ţară a coloşilor. Pentru că războialele pe care se lucra erau imense. Aveau trei metri şi jumătate lăţime şi patru metri înălţime. Câteva femei munceau la câte o asemenea tăcută maşinărie. Doar modele româneşti erau desenate, din bumbac şi lână. Covoarele zburau, pe baza comenzilor ferme, spre toate colţurile pământului. Tot acolo, în satul Răşinari, era şi o şcoală, unde Vasilica preda lecţiile ţesutului. Obţinuse specializarea de profesoară de lucru manual la Şcoala Pedagogică din Sibiu. Deşi ea venise, în schimb, cu îndemânarea destinului şi tradiţia familiei, tocmai din Vâlcea, de lângă Horezu, unde văzuse lumina zilei.

Satul de la şosea şi şcoala lui

A cutreierat ţara întreagă în căutarea modelelor de covoare. Ştie fiecare colţişor de rai, orice nestemată lăsată din bătrâni. Ba chiar îmi predă o lecţie despre covoarele cu două feţe şi cele cu faţă şi spate. Depinde de felul de război la care ţeşi. Unele sunt orizontale, altele verticale. La cel dintâi se obţin carpetele cu dos şi faţă. Cel de-al doilea, cu mai mult efort, pentru că e mai bătut, mai gros, are două feţe. Covorul spune povestea casei, a satului, a strămoşilor, nu e doar aşa, o bucată care să acopere podeaua ori să îmbrace pereţii, zice interlocutoarea mea. Mă uit cum îi tresaltă sufletul când vorbeşte. Pasiunea nu i s-a stins. Nici nevoia de muncă. Poate de asta mă şi mir când spune că are deja 70 de ani. Nu i se vede vârsta. Şi pentru că nu are stare, o găsesc acum, la şcoala din mijlocul verii, în Muzeul Satului din Bucureşti. Vine aici de vreo 30 de ani, şi ca artist al ţesăturilor, dar şi pentru puştanii de la oraş, cărora să le deschidă ochii spre frumos.

Câteva cifre

Aflată în acest an la cea de-a XXIV-a ediţie, şcoala de meşteşuguri a Satului de la şosea are porţile deschise încă din 4 iulie. De atunci, aproape 1.000 de învăţăcei i-au trecut pragul, spun statisticile instituţiei. Mai e timp să vă duceţi, pentru că acest proiect se încheie abia pe 12 august. Tot felul de meşteşuguri, lemn, lut, podoabe, jucării, se predau aici. Fiecare curte cu copiii şi îndrumătorul ei.

Acel imbold, pentru a o lua de la capăt

Am intrat în bătătura unei case bătrâneşti. M-a atras ceva spre locul cu gherghefuri. Poate, în primul rând, liniştea din privirea celei care stăpâneşte cadenţa minutelor. Şi vorba ei domoală, când trece pe la fiecare mână de copil în parte. Micuţi de gimnaziu sau adolescenţi de liceu. Oricum, toţi sunt la prima experienţă de acest fel. Artistul se uită cu atenţie la ce face fiecare. Şi-i mai dă câte un îndemn. Nu e neapărat un sfat. Nu aşa îl simt. Când ajungi cu aţa la capătul firelor agăţate de sus până jos de cadrul din lemn, ai avea nevoie de un imbold ca s-o iei de la capăt, în sens invers. Să poţi să continui drumul pe care ai pornit. Asta face profesoara, îţi dă acel curaj în propriile tale forţe. Şi copiii o ascultă, merg mai departe. Au de făcut un semn de carte. Va fi al lor. Şi îl vor lua acasă, ca amintire. Se mai hârjonesc din când în când. După fiecare fir scos la liman. Femeia îi lasă. Puţin. Ca să îşi tragă răsuflarea. Apoi le trimite vorba simplă, „hai”, mai uşoară decât boarea care abia îşi face loc în mijlocul caniculei. Mă transform, pentru o clipă, într-unul dintre elevi, stând pe o băncuţă, alături de ei. Dar eu vreau să ţes cu totul altceva, o poveste. Scurtă. Pentru că e greu să cuprinzi, doar într-o zi, o viaţă de 70 de ani.

Nevoia de ac şi aţă

Le spunea elevilor, la şcoala din Răşinari, că “le dă o pâine”. Pe vremea unei adevărate industrii, demult îngropată. Azi, ţesutul de mână e doar aşa, o activitate de timp liber. Mai ştie câteva ateliere prin ţară, ale unor împătimiţi, la Craiova, în Bacău, la Vălenii de Munte, în Iaşi. Dar toţi sunt ca şi ea, nişte oameni care ştiu să dea timpul înapoi, cu fiecare zi de lucru, să fie mereu tineri. Totuşi, crede că a învăţa să ţeşi nu este doar pentru a stăpâni o meserie. Se ivesc şi situaţii mai simple în viaţă, când ai nevoie de aţă şi de ac. Şi atunci, fie că eşti băiat, fie fată, trebuie să ştii măcar să coşi un nasture.

„Neobişnuit de multă răbdare”

Cu ghergheful se începe meseria. Şi cu aţele subţiri. Dacă vrei cu adevărat să culegi o parte din natură şi să o aşterni pe un covor. „Cel mai greu e să alegi firele şi forma rostului”, după care ţesătura depinde numai de dibăcia degetelor. Ascult şi eu, şi copiii de lângă mine. S-au oprit toţi din lucru. Dar numai o privire, blândă, a profesoarei şi pe dată aţele zboară, din nou, fiecare pe calea ei. Arta ţesăturilor a fost adusă de Vasilica Cojan şi în Bucureşti, la Liceul „Mircea Vulcănescu” şi la Şcoala 129. Ştie că după normele actuale lucrul manual s-a transformat în educaţie tehnologică, dar nu mai bagă mâna în foc pentru ce învaţă elevii de azi. „Copiii sunt foarte dornici să înveţe. Sunt curioşi. Şi au multă răbdare. Neobişnuit de multă răbdare”, îşi laudă discipolii şi totodată trimite o săgeată către Ministerul Educaţiei, care a pierdut adevăratul înţeles al lucrului de mână în educarea noilor generaţii.

Copiii, mai presus de orice

Vreau să-mi imaginez cum ar fi fost dacă femeia acesta şi-ar fi deschis propriul atelier de ţesături, la fel ca acela din Răşinari. E convinsă că ar fi avut succes, covoarele noastre fiind şi acum la loc de cinste în orice casă de pe lumea asta. Doar a văzut cum se pleacă oamenii, de orice cultură ar fi ei, cu mult respect, în faţa artei ţăranului român, atunci când a fost la târgurile meşteşugarilor de peste hotare. Dar ca să faci un atelier îţi trebuie bani mulţi. Pe care ea nu i-a avut niciodată. Aşa că a preferat să se mulţumească cu ce i-a dăruit viaţa. Colaborează adesea cu diverşi artişti plastici. Dar tot timpul o aud vorbind de copii, de elevii ei. Cu o nesfârşită bucurie, atât de mare, încât nu se compară nu nicio comoară.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă