Cea mai marcantă amintire pe care poetul Florin Iaru o păstrează de la revoluţie este momentul când poporul a triumfat în faţa soldaţilor. „Am făcut o horă în faţa lor, în ciuda lor şi cu ochii la cer! Aşa ceva nu ţi se întâmplă de două ori în viaţă. În clipa în care am simţit să putem să îi împingem şi am început să îi împingem către piaţa Palatului, am zis: am dat lovitura!”, mărturiseşte Iaru. După, a urmat dezamăgirea…
Credeţi că soţii Ceauşescu trebuiau împuşcaţi?
Acum nu, dar atunci da. Atunci m-am bucurat din toată inima. Nu poţi să îi ceri flămândului să fie cumpătat la masă. Cumpătat eşti după ce te-ai îmbuibat şi îţi prisoseşte mâncarea. Noi eram flămânzi de libertate şi de adevăr de foarte multă vreme. Sigur, e o greşeală. Partea urâtă şi pe care am văzut-o imediat a fost procesul însuşi, nu execuţia. Toţi soldaţii care au căzut executaţi sunt mai puţini vinovaţi decât Ceauşescu şi pe ei nu îi plânge nimeni. Dar procesul a fost groaznic. Am avut sentimentul că ştiu ce s-a întâmplat în anii 50 când avocatul devine acuzator. Ori avocatul trebuia să îi apere pe soţii Ceauşescu şi să spună sunt nebuni la cap, deci nu pot fi împuşcaţi că nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Sau trebuia să cearcă completului de judecată să aducă dovada celor 60.000 de morţi. Trebuie să vă spun că aceea a fost justiţia creată de partidul comunist, iar din cauza acelei justiţii îngrozitoare au murit zeci de mii de oameni în România. O justiţie care condamna fără drept de apel. Într-un fel, Ceauşescu a fost ultima victimă a propriului sistem.
Au fost foarte multe victime pe baricade. Care au fost oamenii care au avut un rol esenţial la evenimentele din 89?
Dan Iosif fără îndoială pentru că zurliu la cap şi s-a urcat pe baricadă! Dumitru Dincă, pe care lumea l-a uitat, a fost acolo. Oamenii aceştia doi au nişte caractere imposibile, dar ce legătură are carcaterul cu faptele. Eu au avut un curaj mult mai mare decât alţii. Sunt mulţi care au căzut… prietenul meu doctorul Orelanu a primit un glonţ în coapsă şi a murit în zece minute. Am avut o senzaţie îngrozitoare pentru că după ce l-am căutat trei zile, l-am găsit la terorişti. Era un plan să se facă numărul de terorişti. Pe lângă asta, punem acea armată absolut incompetentă, armată care era bună la strânsul porumbului şi nu era bună la dat un ordin: sunt băieţii de la Otopeni şi cei de la Academia Militară, de la Ministerul Apărării Naţionale. Nu am putut comunica între ei şi veneau să ajute şi au tras în ei, după care lumea i-a călcat în picioare şi s-a pişat pe ei. Am trăit în fiecare sector al vieţii noastre, până şi la revoluţie, consecinţel unui sistem creat găunos.
Astăzi, termenul de revoluţionar a căzut în derizoriu.
Sigur că da. Stiţi cum se spune: puţini am fost, mulţi am rămas. Eu mi-am retras în 1993 carnetul de revoluţionar pentru că mi s-a făcut ruşine de ce am văzut şi am zis: Nu vreau absolut nimic, nici abonament la tramva, nici la televizor, nici loc de veci. Cunosc cazuri: un patron străin care a sosit în România în februarie 1990 avea peste trei luni certificat de revoluţionar. O altă persoană pe care o cunosc foarte bine şi care a stat în casă liniştit pănâ în 25 decembrie şi a sărbătorit Crăciunul şi aşa mai departe, la mijlocul anului 1990 avea certificat de revoluţionar. A fost o afacere pentru că conform României profunde: se dă ceva şi dacă se dă ceva, pentru asta sunt în stare să tai şi să omor. Din aşa-zişii revoluţionari, dacă avem două-trei sute în momentul de faţă. Revoluţionarii adevăraţi precum Călin Angelescu sau Ion Dumitriu au murit. Totuşi, la nivel naţional, avem zeci de mii. Sunt uzurpatori, sunt escroci, sunt hoţi! Prefer ca ruşinea care stă pe capetele lor să nu ajungă asupra mea. Nu am nevoie de nimic. Am scăpat întreg. Am avut un prieten care a intrat cu mine în maşină şi am fost duşi împreună la Jilava. La prânz a ieşit de la Jilava şi s-a dus la Televiziune şi a primit un glonţ care i-a zdrobit toată tibia. A stat agăţat în fiare jumătate de an şi nu s-a refăcut niciodată. Ăla da! Sunt oameni care au fost nenorociţi pe viaţă, sunt părinţi care şi-au pierdut copiii. Unde se poate duce nesimţirea românească? Cum să te duci să îţi iei drepturile pe nedrept şi în felul ăsta să îi bagi pe nişte oameni nevinovaţi în rahat până peste cap? Pentru că toată lumea îi priveşte ca pe profitorii revoluţiei!
Cum aţi defini revoluţia din 1989?
O revoltă! În toată lumea când a avut loc o revoluţie, vorbim de o victorie sângeroasă a unei grupări sociale sau politice împotriva altei. Când are loc revoluţia franceză din 1789, urmează un macel în care pierd 500.000 de oameni. În Rusia sovietică, revoluţia este urmată de pogrom. O revoluţie este întotdeauna sângeroasă din partea învingătorului. Ori dacă noi am învins, în afară de Ceauşescu, cui i-am tăiat capul? Din punctul meu de vedere nu a fost o revoluţie. Revoluţia crează o stare de urgenţă, deoarece încetează statul de drept şi urmează teroarea. Ori la noi a avut loc o contrarevoluţie, după părerea mea. Încercarea noastră a fost o revoltă a normalităţii. Am vrut să ne luăm înapoi o lume normală. Nu am reuşit decât un pic.
Cum a evoluat România după 1989?
Prost, prost, prost, pentru că în clipa clădeşti prost fundaţia, restul nu mai merge. România în momentul de faţă este încă la cheremul eşalonului doi sau trei din aparatul de partid şi aparatul de securitate. Cei mai mulţi, 99 la sută dintre oamenii de afaceri de succes au lucrat în Securitate sau au fost activişti de partid, 99 la sută dintre baronii locali, şefii consiliilor locale au lucrat în Partidul Comunist sau în Securitate. Deci, e un eşec.
Cu ce am greşit? Că i-am păstrat pe aceşti oameni la conducere?
Nici nu a fost altceva de ales deoarece oamenii normali nu au ieşit la bătaie. În condiţiile în care majoritatea populaţiei a turnat. Prietenul meu, Dorin Tudoran îmi povesteşte că numai pentru el au fost mobilizaţi 60 de oameni care l-au urmărit zi şi noapte. Telefoanele erau ascultate. Dan C. Mihăilescu îmi povesteşte că dacă nu avea telefoanele înregistrate, nu aş fi ştiut ce am discutat 1983 cu mama mea care urma să moară peste o săptămână sau două. Ca să vezi cum ajungi dator Securităţii. Toţi aceşti turnători erau plătiţi. A fost o altă ramură industrială: urmărirea omului de către om. Din cauza asta foarte mulţi oameni s-au simţit cu musca pe căciulă şi au preferat un status inferior.
România a mai avut o problemă. Foarte mulţi, foarte mulţi oameni s-au mutat în nişte case care nu le aparţineau. Toţi chiriaşii au devenit foarte repede proprietari pe bunurile altora. De aceea, România are datorii de nouă miliarde către foştii proprietari.
Am avut două Constituţii nefuncţionale. La prima Constituţie pentru că toată lumea se îngrămădea să voteze, eu am zis trebuie să se vadă că există şi un NU. La a doua Constituţie am zis că nu mă duc ca să nu se facă qvorumul. ai naibii, când au văzut că nu se strânge numărul necesar de voturi au prelungit ilegal perioada de votare cu 24 de ore şi au ieşit cu urna pe stradă. Aşa am făcut noi noua Constituţie care este ilegală din punctul meu de vedere.
Deci, România e un stat în care ilegalităţile de odinioară, continuă. În România dinainte de 89 ca să poţi trăi, trebuia să calci legea. Dacă te duceai la magazin la ora deschiderii, nu găseai nimic, dacă încercai să te duci la un serviciu medical, era foarte complicat. Dacă nu eludai legea, nu puteai trăi. Asta lasă urme.
O altă mare nenorocire în România de azi este scăderea singurului capital pe care l-a avut ţara noastră şi anume învăţământul. Înainte era o competiţie aproape inumană între copii pentru a intra la facultate. Cel care pierdea imediat sub linie, era trimis în armată şi aproape obligat să se subcalifice. După 1989, învăţământul a mers tot mai prost şi dă acum tinichigi şi ospătari e mult spus, analfabeţi cu diplomă. Din cauza asta, din lipsa cunoştiinţelor elementare despre lumea în care trăieşti, eşti condamnat să nu îţimeargă bine.
Cât credeţi că trebuie să mai aşteptăm ca să vedem o schimbare reală în România?
Este o schimbare reală în România. Nu este schimbarea care ar fi trebuit să se întâmple dacă… dar acest dacă este atât de mare încât ne-ar mai trebui încă o zi să stăm de vorbă.
