23.5 C
București
duminică, 21 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodMozaicul iugoslav – mai multe armate decat republici

Mozaicul iugoslav – mai multe armate decat republici

» Reformele militare au fost lente in statele din spatiul fostei Iugoslavii, iar situatia este inca destul de ingrijoratoare in Serbia, unde nu s-a schimbat aproape nimic dupa debarcarea lui Slobodan Milosevici.

» In Croatia lucrurile s-au miscat incet din cauza viziunii primului presedinte care a condus tara dupa incheierea conflictului cu Serbia. Franjo Tudjman, el insusi militar, isi dorea sa pastreze acelasi control asupra armatei pe care il avusese Tito.

» Sub presiunea UE si NATO, Bosnia a reusit sa se doteze cu un Minister al Apararii care pe hartie este unificat si functional, presupunandu-se (aceasta fiind fictiunea legala) ca el ar controla toate miniarmatele locale.

» Macedonia a ramas izolata in mijlocul unor vecini puternici, dar principala sa problema astazi nu mai este Serbia, ci Grecia, care a facut ca Macedonia sa nu fie invitata sa se alature NATO.

Oreclama difuzata zilele acestea la televiziunea croata compara ce inseamna a merge la mare astazi si acum 30 de ani. In anii ‘70, a merge pe litoral insemna o intreaga aventura, o calatorie de o zi intreaga pe drumuri cu hartoape si cu o masina hodorogita. Astazi, din Zagreb, capitala Croatiei, pana la cel mai mare oras portuar, Split, drumul abia daca ia trei ore. Tot asa, in vremea comunismului cetatenii Iugoslaviei care puteau calatori se uitau cu invidie la autostrazile italiene si se intrebau: "Oare noi de ce nu putem avea drumuri noi si moderne si sa devenim o destinatie turistica asa cum e Italia?". Oamenii cunosteau insa dinainte raspunsul. Asa cum o spusese odata un general al Armatei Populare Iugoslave (JNA): "Doar nu suntem nebuni sa facem sosele din astea!… Pai, ganditi-va ca, in cazul in care ne ataca rusii, tancurile lor ar ajunge pe litoral in cateva ore daca le mai construim si autostrada".

Astazi, o asemenea remarca pare comica sau folclorica, ea insa ilustreaza foarte bine puterea si influenta de pe atunci a JNA, care era considerata de unii experti drept cea mai puternica armata din Europa (ceea ce, desigur, e greu de dovedit astazi).
JNA a inceput ca o miscare de partizani care luptau impotriva nazismului in al doilea razboi mondial. Dupa instaurarea comunismului à la Tito, armata a devenit, impreuna cu politia (pe atunci numita, ca in celelalte tari comuniste, militie) si cu serviciile secrete, unul din cei trei stalpi pe care se sprijinea regimul. Ba chiar, intrucat Tito era comandantul suprem al JNA, el se sprijinea pe armata mai mult decat pe ceilalti doi stalpi ai puterii.
In primii ani de dupa al doilea razboi mondial, Tito s-a inspirat din doctrina militara a URSS. Incepand din 1948, dupa ce s-a rupt de Stalin si de Moscova, Tito a pus la punct o doctrina militara ad-hoc, "iugoslava", dar armamentul sau era in continuare de provenienta sovietica. Abia in anii ‘50, cand a inceput sa se apropie de Occident, Tito a venit cu ideea miscarii tarilor "nealiniate", pastrand astfel o balanta intre Vest si Est, intre NATO si Pactul de la Varsovia. Cu toate astea, el continua sa cocheteze cu Vestul si sa-i trimita pe cei mai capabili membri ai fortelor armate la perfectionare in SUA, de exemplu. JNA a devenit atunci un model pentru armatele tarilor din lumea a treia, iar Iugoslavia s-a transformat, in acelasi timp, intr-un important exportator de arme catre aceleasi tari. La scurt timp, conducerea armatei iugoslave a inceput sa beneficieze de statiuni speciale, la munte sau pe litoral. Armata s-a transformat rapid intr-un stat in stat, cu propriile sale legi, propria sa justitie si cu o politie speciala. Personalul militar nu era supus justitiei civile.

Generalul citat la inceputul articolului mergea in statiunea de pe litoral rezervata armatei cu un avion special sau cu elicopterul, in vreme ce cumparaturile si le facea in magazine speciale, cu preturi subsidiate, avand in acelasi timp un salariu enorm pentru criteriile de atunci. Asa se explica de ce armata a devenit cel mai mare aparator al regimului, mult mai mult decat serviciile secrete. Tito a murit in 1990, dar armata nu a acceptat multa vreme realitatea disparitiei lui, iar un deceniu mai tarziu portretele lui Tito ornau in continuare peretii cazarmilor. In spatele decorului, conditiile erau insa primitive, iar simplii racani continuau sa fie cazati in baraci sordide in care nu-si puteau spala chilotii din dotare decat o data pe luna. Armata iugoslava s-a impotmolit tocmai acolo unde ea trebuia sa fie un succes: ea nu a reusit sa fie recipientul in care se presupunea ca natiunile federatiei slavilor de sud aveau sa se contopeasca pentru a forma o natiune noua, "iugoslava". Recrutii erau trimisi oriunde era nevoie pe teritoriul federatiei, croatii in Macedonia, sarbii in Slovenia etc. In realitate insa, intorsi in baracile lor, recrutii continuau sa formeze grupuri etnice si lingvistice, fara sa se amestece cu adevarat.

 

Dar raporturile sociale si etnice nu erau singura problema. Sistemul in sine nu a functionat niciodata cu adevarat. Dupa 1971, cand croatii au iesit in strada cerand mai multe drepturi, miscarea lor a fost zdrobita folosind politia, iar imediat dupa aceea Tito a impus o noua doctrina militara. Republicile au capatat atunci mai multa independenta, iar armata a inceput sa fie structurata teritorial. In practica, asta insemna ca se cauta in general ca recrutii sa-si efectueze serviciul militar cat mai aproape de casa, astfel incat, la incheierea serviciului militar, ei sa poata continua sa fie potential niste rezervisti in propria lor republica.
In acelasi timp, dupa moartea lui Tito, mentalitatea in armata nu a evoluat la fel de rapid ca in restul societatii. Armata a preferat, din inertie, sa-l sprijine pe Slobodan Milosevici, care a venit cu un mesaj linistitor pentru militarii speriati de evolutia spre democratie. Un exemplu simplu este statutul Ministerului Apararii. Sub Tito, ministrul Apararii fusese intotdeauna un militar. Armata nu concepea sa aiba un ministru civil. Milosevici le-a promis, la randul sau, ca asta nu se va intampla.

Una din problemele la care JNA era foarte sensibila era faptul ca unitatile sale teritoriale dispuneau de propriul lor armament, ceea ce insemna ca ele puteau sa se transforme foarte simplu in armate nationale, in caz de scindare a federatiei. JNA a inceput, asadar, sa colecteze armamentul din Bosnia si Croatia. Slovenia a avut insa mai mult noroc, iar dupa primele alegeri democratice Slovenia a inceput sa-si puna pe picioare o armata proprie. Ministrul sloven al Apararii de atunci era actualul premier Janez Jansa. Prima infruntare militara condusa de JNA a fost cea impotriva micii armate a Sloveniei independentiste. Razboiul a fost scurt, cateva saptamani, iar Slovenia a fost lasata sa devina independenta pentru ca ea nu intra in planul de creare a Serbiei Mari, slovenii traind intr-o margine muntoasa a federatiei si vorbind o alta limba decat sarbo-croata.
Croatia ramasese insa fara armament, iar pentru a se pregati in eventualitatea razboiului cu Serbia guvernul de la Zagreb a cumparat armament prin intermediul ministerului de Interne, care putea incheia asemenea contracte fara a cere permisia JNA. Asa incat, in mai 1991, Croatia avea propria sa Garda Nationala, care, in cooperare cu sectiunea locala a Ministerului de Interne, era gata sa apere tara de atacurile JNA.

In scurta vreme, JNA a ramas pur si simplu armata Serbiei (si a Muntenegrului). Chiar si in Bosnia, croatii au inceput sa organizeze un soi de garda nationala, in vreme ce sarbii se alaturau JNA, iar bosniacii musulmani asteptau sa vada ce se intampla. Musulmanii afirmau – si incercau sa se convinga singuri – ca razboiul din Croatia nu-i priveste, asa incat, in momentul in care razboiul s-a extins in Bosnia, musulmanii erau cu totul nepregatiti. Pentru a rezista, bosniacii au trebuit sa se sprijine pe Statele Unite, tarile arabe si chiar Croatia, desi cateva din cele mai violente episoade ale razboiului i-au opus pe croati musulmanilor bosniaci. Astazi nu mai e un secret faptul ca SUA au permis Croatiei sa tranziteze pe teritoriul sau armament din Iran destinat musulmanilor bosniaci.
Macedonia a fost singura republica fosta iugoslava neimplicata in razboi. Pe de o parte, Belgradul nu avea fortele necesare pentru a deschide un nou front in sud, pe de alta, un razboi in Macedonia ar fi atras in conflict si tarile vecine: Bulgaria, Albania, Grecia si poate chiar Turcia, asta insemnand un conflict in care ar fi fost atrasa si NATO.

Dupa incheierea conflictului, reformele au fost foarte lente in Croatia. Presedintele autoritar al Croatiei de atunci, Franjo Tudjman, un fost militar, dorea sa pastreze acelasi control asupra armatei pe care il avusese si Tito (care pe deasupra era pe jumatate croat). Pana la moartea lui Tudjman, armata croata a fost divizata in doua tendinte: apropiatii presedintelui autoritar, care nu aveau o mare experienta militara, dar care ii erau fideli, si militarii de cariera, care erau mai deschisi reformelor. Lucrurile au inceput sa se schimbe in 2003, cand guvernul lui Ivo Sanader si-a inceput negocierile pentru intrarea Croatiei in NATO. La Summitul NATO care a avut loc recent la Bucuresti Croatia a primit in sfarsit invitatia de a se alatura Aliantei Nord-Atlantice – NATO. Trebuie adaugat ca de mai bine de un deceniu incoace Croatia participa in mod regulat la misiunile ONU de mentinere a pacii, ultima misiune fiind cea in cadrul "castilor albastre" de pe inaltimile Golan, intre Israel si Siria. De la inceputul acestui an, Croatia a anulat recrutarea obligatorie si a trecut la o armata de profesie.

Mica armata a Sloveniei este de multa vreme foarte bine integrata in NATO, din care Slovenia face parte din 2002.
In ce priveste Bosnia, principala sa problema este proasta functionare a structurilor statului. Republika Srpska, partea sarba a federatiei bosniace, are propria sa armata, iar liderii politici sarbi refuza orice initiativa in directia reunificarii Bosniei. Cu toate astea, sub presiunea UE si NATO, Bosnia a reusit sa se doteze cu un Minister al Apararii care pe hartie este unificat si functional, presupunandu-se (aceasta fiind fictiunea legala) ca el ar controla toate miniarmatele locale.
Macedonia a ramas izolata in mijlocul unor vecini puternici, dar principala sa problema astazi nu mai este Serbia, ci Grecia, care a facut ca Macedonia sa nu fie invitata sa se alature Aliantei Nord-Atlantice din pricina disputei in jurul numelui tarii. Chiar in cazul unei primiri rapide in NATO, principala problema in cazul Macedoniei ar fi mai degraba faptul ca minoritatea albaneza nu este suficient reprezentata in armata, desi albanezii sunt cel putin un sfert din populatia tarii.

Situatia cea mai ingrijoratoare ramane insa cea din Serbia, unde nu a avut inca loc nici o reforma. Armata sarba functioneaza in continuare dupa modelul defunctei JNA, iar politicienii nu au nici o influenta asupra ierarhiei militare. Cu toate astea, Serbia s-a alaturat recent programului NATO Parteneriatul pentru Pace si expertii militari occidentali au inceput sa aiba contacte cu conducerea armatei sarbe.
In sfarsit, o alta mostenire a JNA este faptul ca multi dintre liderii militari ai albanezilor din Kosovo, cum este fostul sef al guerillei albaneze Agim Ceku, au fost initial militari in JNA. Asta poate insa insemna si ca intr-o zi acestia vor regasi limbajul comun pentru a comunica cu fostii lor camarazi din partea sarba.

Dan Alexe
Dan Alexehttp://dan-alexe
Dan Alexe, corespondent Bruxelles
Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă