Într-o comună cu 1.800 de locuitori din Munţii Banatului se foloseşte şi acum un meşteşug – măcinatul grânelor la mori hidraulice – bazat pe o tehnologie dacică. Paradoxal însă, modul de exploatare al instalaţiilor, transmis din tată-n fiu, este tipic societăţilor moderne, pe acţiuni.
Trebuie să treci „vama” munţilor de piatră şi a pădurilor întunecate, stăpânite de urşi, lupi, mistreţi şi vipere, ca să ajungi într-o altă Românie. Cu alte tradiţii şi alte mentalităţi. Şi cu o istorie fabuloasă. Acolo unde câteva urme ale vechilor daci încă mai dăinuie şi azi. Am găsit o comunitate de 1.800 de oameni, în comuna Eftimie Murgu. Cu un singur sat. Este în judeţul Caraş-Severin, în inima Munţilor Banatului. Pe vremuri, comuna asta s-a numit Rudăria, dar şi Gârlişte. Iar din 1970 a luat numele profesorului de filosofie şi omului politic Eftimie Murgu, născut aici. Ghid ne-a fost acum tot un profesor, Mihai Vlădia. Culmea e că locul ăsta, parcă rătăcit de restul lumii, n-a fost uitat şi de Uniunea Europeană, care a susţinut financiar, cu zece ani în urmă, refacerea unui patrimoniu unic în România şi chiar în Europa. Sunt cele 22 de mori hidraulice, despre care localnicii spun că au fost construite cu sute de ani în urmă. Dar nu sunt doar nişte obiecte de muzeu, ci folosite de oamenii locului, să-şi macine grâul, porumbul, orzul, ovăzul, de pe pământurile lor de dincolo de munţi.
Reguli pentru vinderea acţiunilor
Dar nu atât instalaţiile în sine de măcinat grâne sunt importante, cât mai ales mentalitatea oamenilor care le-au construit şi le-au folosit de-a lungul secolelor. Morile sunt asemenea unor societăţi pe acţiuni. Expresia oficială este cea de proprietate în devălmăşie. Atunci când au fost construite, mai multe familii s-au unit. Câte 15 sau 20 de familii la fiecare moară. Se numeau ortaci la moară. Cu sensul de asociaţi. Fiecare familie a investit o anumită sumă de bani. Unii mai mulţi, alţii mai puţini, cât a avut fiecare. Ei bine, în funţie de investiţie, aveai dreptul să foloseşti mai mult sau mai puţin moara, „când îţi vine rândul”. Dacă strămoşii tăi au dat mai mulţi sau mai puţini bani la construirea morii, tu, urmaşul lor, ai dreptul la o jumătate de rând, un rând, un rând şi jumătate sau două rânduri. Dar nu mai mult de două rânduri. O jumătate de rând înseamnă 12 ore. Două rânduri – două zile. Aşa s-a păstrat din generaţie în generaţie.
Profesorul care ne-a fost ghid face şi el parte dintr-o familie care are acţiuni la o moară din sat. Până în urmă cu câţiva ani, avea un singur rând. Dar a cumpărat o jumătate de rând de la altă familie. A dat pe jumătatea aceea de rând cam 800 de lei. Şi aici este o regulă clară. Dacă una dintre familiile de ortaci la moară vrea să vândă o parte din rândul pe care îl are, trebuie mai întâi să întrebe celelalte familii care sunt asociate la moara respectivă. Poate că una dintre ele vrea să cumpere. Familiile asociate la moara aceea au prioritate la cumpărarea de „acţiuni”, când unul dintre ortacii lor vrea să le vândă. Dacă niciuna dintre familiile asociate nu vrea să cumpere, abia apoi poţi să vinzi altcuiva, din afara „societăţii” în cauză. Familiile asociate la o moară au un şef, care se numeşte pecter, în expresia locului. Pecterul e ales pe viaţă, dintre oamenii cei mai gospodari care fac parte din asociaţii la moara în cauză. Nu se votează. Alegerea se face prin unanimitate. Pecterul ţine cheia de la moară. Când uneia dintre familiile asociate i-a venit rândul să-şi macine grânele, cheia e luată de la pecter. Şi tot lui îi duci cheia înapoi, când ai terminat treaba.
Fenomenul „Rudăria”, studiat de Dimitrie Gusti în 1935
Studiul din 1935 făcut asupra comunităţii de pe Valea Rudăricăi, pe unde curge râul cu numele acesta, unde s-au făcut şi morile, remarca cel mai important lucru – localnicii sunt extrem de favorabili la ideea de asociere. Încă de pe atunci exista în comuna asta o bancă populară, cu capital strâns din banii oamenilor de aici, de unde cine avea nevoie putea lua un credit cu dobândă mică. Şi mai erau tot atunci o asociaţie a prunarilor şi una a crescătorilor de animale. Cel mai mult prin părţile astea se cresc oile. Obiceiul locului este ca numai femeile să meargă la moară, cu grânele. Pentru că ele fac mâncarea din aceste grâne, atunci tot ele să le şi macine. Se ştie că în perioada interbelică erau la Rudăria 44 de mori. Sunt informaţii că în acest loc ar fi fost, încă din 1772, opt mori, iar în 1874 – 51. Dacă azi mai sunt doar 22 e din cauză că restul au dispărut în timpul comunismului, când şi peste locurile astea a venit cooperativizarea. Cum oamenii nu mai aveau atunci grânele lor, nici morile n-au mai fost folosite. Au fost lăsate în paragină.
Până în 1990, când obiceiul a fost reluat. Urmaşii foştilor asociaţi la moară s-au reunit. Ştia fiecare – tata sau bunicul au fost la moara asta. Tot la asta voi fi şi eu acum ortac. Dacă moara mai exista. Familiile cu „acţiuni” la o moară care dispăruse în timpul comunismului s-au „lipit” de alte societăţi, la morile care au supravieţuit. Studiul încheiat în 28 septembrie 1935 de către inginerul Sergiu Câslan concluzionează asupra morilor că funcţionează asemenea unor „asociaţii pe acţiuni”, dovedind astfel că ţăranii de aici au depăşit şi vremurile – comuna fiind atestată documentar din 1241 – remarcându-se ca adevăraţi oameni de afaceri ai timpurilor moderne. Mai e de clarificat doar numele de Rudăria, încă folosit prin părţile astea. E o denumire formată din două expresii de origine slavă. Ruda înseamnă minereu şi reka – râu. E vorba de minereu de fier. Au fost, cu mult timp în urmă, asemenea exploatări pe aici.
Primarul care şi-a pus casa gaj pentru un drum
Cele 22 de mori care mai sunt azi în picioare pot fi întâlnite, de-a lungul râului Rudărica, pe o distanţă de trei kilometri. La prima vedere, sunt ca nişte căsuţe între ape. Tehnica amplasării lor este iarăşi interesantă. Râul nu are un debit prea mare. Localnicii au săpat în dreptul fiecăreia câte un canal, numit irugă. Nivelul apei, zăgăzuite cu un stăvilar, e mai mare pe albia artificială. Când ai nevoie să macini ceva, dai drumul la stăvilarul de pe canal, iar roata morii se învârteşte. Nouă dintre mori sunt în sat. Pe restul trebuie să le descoperi mai sus, spre munte, dacă mergi pe un drum sufocat de stânci colţuroase. Şi drumul acesta, de 35 de kilometri, are o poveste care dovedeşte caracterul localnicilor.
A trăit în comuna asta, la începutul secolului trecut, pe timpul stăpânirii austro-ungare, un primar, Didraga Ioachim. Porecla lui era Chimi Draga. Toţi oamenii de aici au câte o poreclă. Aşa e obiceiul. „Dacă nu ai poreclă, nu eşti în rândul lumii”, ne lămureşte ghidul nostru, profesorul Vlădia. Primarul şi-a pus propria casă drept gaj, în 1905, pentru un împrumut pe care l-a luat în nume propriu de la o bancă din Viena. Cu banii obţinuţi s-a făcut acest drum, foarte necesar pentru comunitate, care avea nevoie să transporte lemn, în căruţe, de la pădure. Dar era şi o cale mai uşoară de acces până în vârf de munte, la stânele de oi.
Proiectul european pentru instalaţii dacice
Şi a venit Uniunea Europeană, cu peste zece ani în urmă, în Ţara Almăjului! Adusă de specialiştii Muzeului „Astra” din Sibiu, care au vrut neapărat să refacă morile. Acum, la intrarea în comună, este amplasat un panou, cu sigla UE, pe care scrie „Rezervaţia Mulinologică Rudăria – Eftimie Murgu”. Proiectul în valoare de 19.000 de euro, finanţat prin Fondul Cultural European pentru România – Euroart, a vizat cu precădere înlocuirea instalaţiilor hidraulice, înlocuindu-se părţile din lemn, putrezite, cu altele din fier. Rezervaţia a fost inaugurată la 17 februarie 2001. Căsuţele cu latura de aproximativ trei metri, cu pereţi şi acoperiş din lemn de fag, au şi ele, la intrare, tot sigla Uniunii Europene, alături de numele fiecărei mori în parte – Vilonea, Vlăgioanea, Bruseana, Trăilonea, Roşonea, Popasca, Hâmrăoanea, Leiaţa, Micloşonea, Podul Ilochii. Numele vin de la vechi familii care au înfiinţat aceste mori sau de la diverse toponime. Un specialist de la Muzeul „Astra”, Ştefan Păucean, care a studiat secularele agregate, arată că „tipul de moară întâlnit la Rudăria este cel hidraulic cu roată orizontală, cu transmisie simplă”.
Mecanismul e într-adevăr simplu. Sunt două pietre de moară, una peste alta. Cea de jos e fixă, iar cea de deasupra are legătură, printr-un ax, cu roata morii, de sub „casă”, care e învârtită de apă. Roata imprimă şi mişcarea de rotaţie pentru piatra de moară mobilă. Mai e un mecanism care face ca distanţa între cele două pietre de moară să fie modificată, în funcţie de cum vrea gospodarul să macine grânele. Specialistul de la muzeul sibian trage concluzia că tot acest tip de angrenaj al morii „a fost utilizat în Dacia, devansând cu mult alte zone ale Europei”.
Cotă-parte la reparaţii
Proiectul european i-a făcut pe oamenii de azi din comuna Eftimie Murgu să vadă în morile lor adevărate nestemate, pe care trebuie să le îngrijească şi să le preţuiască. „Când au văzut oamenii că au venit străini de locul ăsta şi au reparat morile, atunci şi localnicii au preţuit mai mult ce au la ei în localitate”, ne spune profesorul Vlădia. În fiecare primăvară, după topirea zăpezilor şi potolirea apelor năvalnice din albia Rudăricăi, toate familiile ortace participă la reparaţiile curente ale morilor, dacă au apărut stricăciuni.
Fiecare familie pune la bătaie bani în funcţie de „acţiunile” pe care le are la moară. Dăm ca exemplu moara Popasca, unde are „acţiuni” şi familia profesorului Mihai Vlădia. Moara e aproape de mijlocul comunei şi a fost refăcută de curând. Se vede lemnul proaspăt al pereţilor, al acoperişului, instalaţia hidraulică pusă la punct în cele mai mici amănunte. Familia profesorului a dat aproape 700 de lei pentru treaba asta. A fost cota ei de participaţie la reparaţii, pentru că deţine un rând şi jumătate la moară. Alte familii asociate aici, care au „acţiuni” mai puţine, au dat mai puţini bani. Deşi atât de bătrâne, morile cu ciutură îşi dovedesc şi azi randamentul. De-asta sunt încă folosite de ţărani. Poţi să macini, când îţi vine rândul, vreo şase sau şapte saci cu grâne. Specialiştii de la „Astra” – Sibiu au fost şi mai precişi – 25 de kilograme de grâne măcinate în câteva ore.
Moara care întoarce timpul
Dar nu numai morile din Munţii Banatului uimesc pe cel care s-a încumetat să ajungă până aici. Mai sunt legendele şi obiceiurile. Cea mai frumoasă dintre legende are în centrul său – cum se putea altfel?! – o moară. E şi normal, adaugă ghidul nostru, de vreme ce morile au fost, de-a lungul veacurilor, şi prilej de socializare. Şi azi se mai întâlnesc flăcăii şi fetele la moară, să-şi lege inimile. Şi nu oriunde, ci la „Îndărătnica dintre râuri”. E un loc în care timpul poate fi dat înapoi de roata morii. Dascălul ne-a povestit legenda fetei şi băiatului care s-au îndrăgostit. Ea venise la moară să macine grâul, iar baiatul trecea pe acolo în căruţa cu lemne. Şi-au jurat dragoste pe vecie. Dar nu s-au putut căsători. Nu i-au lăsat părinţii lor. Pentru că fata se trăgea dintr-o familie săracă, iar băiatul dintr-un neam bogat. Şi despărţiţi au rămas. Timpul a trecut.
La vremea bătrâneţii lor, s-au întâlnit din nou, oftând după anii pierduţi. Numai că în noaptea aceea a coborât pe râu Zăna cea bună şi i-a întrebat ce au pe suflet. Era o noapte cu lună plină. Zâna i-a întrebat ce dorinţă ar avea. Ei au spus că, dacă ar putea, ar da timpul înapoi, să fie din nou tineri, dar de data asta împreună. Zâna a coborât pe firul apei. A fost momentul în care luna s-a asuns pe după versantul care străjuieşte râul, în dreptul acestei mori. Pe vârful muntelui au fost cândva doi colţi, pe care oamenii i-au numit Adam şi Eva. Unul dintre coloşi s-a tocit de trecerea timpului. Nu se ştie totuşi care – Adam sau Eva? Dar acolo, în moară, s-a petrecut un miracol. Bătrâna pusese grâul la măcinat. Roata morii, care se învârtea de obicei în sensul acelor de ceasornic, şi-a schimbat brusc direcţia. Bătrânii au privit cu stupoare. Spre dimineaţă, cei doi s-au uitat unul la altul. Şi au văzut că întineriseră. Se spune şi acum că la „Îndărătnica dintre râuri” poţi întineri numai dacă te duci acolo cu iubita, dacă între tine şi ea e o dragoste curată, dacă în noaptea aceea e lună plină şi mai ales dacă ai norocul ca pe firul apei să coboare Zăna cea bună, care să-ţi asculte povestea.
Pricoliciul din tunel
Ajungem la altă moară – cea cu tunel. Există o legendă a tunelului. Galeria de vreo 20 de metri lungime ar fi fost săpată de un pricolici. „În zona noastră nu se spune vârcolac, ci pricolici”, suntem anunţaţi. Tenebrosul personaj a necinstit o fată care venise la moară, în miez de noapte, când era rândul ei pentru măcinat grâne. Ca pedeapsă, pricoliciul a fost obligat, tot de Zâna cea bună, să sape tunelul. Poţi străbate caverna, destul de largă şi de înaltă, încât un om de statură medie nu are nevoie să se aplece. De-a lungul pereţilor se văd, cum zic localnicii, urmele de „gheare” ale pocitaniei. În adevăr, oamenii locului au năduşit cu dalta şi ciocanul, pentru a crea astfel o „scurtătură” a râului, apa fiind direcţionată spre roata acestei mori.
Ritual contra păcătoşilor
E pericol mare pentru un om din comuna Eftimie Murgu să aibă cine ştie ce păcate. Nu numai că totul se află imediat, fiind o comunitate restrânsă, dar mai ales pentru că aici este un obicei, în fiecare an, în luna februarie, care îi face de râs pe leneşi sau pe cei care au încercat să-şi înşele consătenii. Obiceiul se numeşte Lunea Cornilor. Flăcăii îşi fac costume, se maschează, apoi pornesc în alai prin sat, pe la toate casele. Dar, atenţie, ritualul începe fix la ora 12 ziua. Pentru că asta e ora la care se trezesc leneşii. Spre seară, se adună toată suflarea comunei, în centru. E momentul în care se împart „darurile”. Lucruri simbolice.
E un fel de-a face băşcălie de cei care, în anul ce-a trecut, s-au remarcat prin faptele lor negative. De pildă, leneşii primesc câte un ceas. Unui şef de magazin i s-a dat la un moment dat un cântar, ca să nu-şi mai fure clienţii, iar unuia care tot timpul se vaită la locul de muncă, din cauză că ar fi bolnav, i-a fost oferit un „bilet” de tratament. Cei astfel „cadorisiţi”, deşi credeau că faptele lor au trecut neobservate, îşi dau acum seama că vecinii şi prietenii i-au luat în colimator. Oricum, suntem asiguraţi, nimeni nu se supără la primirea acestui „premiu”. Tot ce are de făcut „împricinatul”, după asta, e să-şi îndrepte comportamentul.
Turiştii „macină” gunoaie
Dacă pleci de acasă, laşi cheia la poartă, să vadă eventualii musafiri că nu-i poţi primi, să nu te mai aştepte. Cine macină grânele şi nu poate să ia toţi sacii acasă, lasă restul la moară, fără teama că îi va fura cineva. Să vinzi la tarabă, în piaţă, e ruşinos. A păţit-o unul care s-a dus într-o comună învecinată, după care l-a ştiut tot satul. Cei din Eftimie Murgu obişnuiesc să-şi vândă produsele numai în cantităţi mari, nu la bucată. Aşa ne-a spus profesorul Mihai Vlădia. E ca şi cum am fi nimerit într-o cu totul altă Românie. Necunoscută. Aşa cred şi experţii de la Muzeul „Astra” din Sibiu, când se referă la Rudăria – „zona e aproape necunoscută şi are nevoie de promovare”. Dar publicitatea poate fi cu două tăişuri. Pentru că în locul acesta apar, tot mai des, în ultima vreme, reprezentanţii celeilalte Românii, cu toate metehnele ei. Anul trecut, dascălul a mers cu elevii lui în zona Morii de la tunel. De acolo s-au adunat nu mai puţin de 23 de saci cu gunoaie. Rămase de pe urma turiştilor. Şi atunci te întrebi – cum o fi oare mai bine pentru acest colţ de Românie, să fie sau nu cunoscut de restul românilor?!…
Program european pentru repararea morilor
22 de mori hidraulice sunt azi în comuna Eftimie Murgu din judeţul Caraş-Severin
19.000 de euro s-au alocat printr-un program al Uniunii Europene pentru repararea morilor
20 de familii sunt arondate la fiecare moară, pe care o exploatează după tiparul unei societăţi pe acţiuni
1.800 de locuitori are în prezent această comună din Munţii Banatului
