Misterele sfinxilor din Pacific

Insula Paştelui, Rapa Nui – cum o numesc localnicii, este insula cea mai izolată din lume şi a devenit celebră prin  sutele de statui din piatră, „moais”, coloşi monstruoşi care stau cu spatele la ocean. Zone de umbră continuă să învăluie micuţa insulă pierdută în apele Pacificului.

În mijlocul marelui ocean, într-o regiune pe unde nu trecem niciodată, există o insulă misterioasă şi izolată; nici o bucată de pământ nu se vede în apropierea ei. Este plantată cu statui înalte, monstruoase, opere ale unei rase neştiute, astăzi dispărută, trecutul ei rămânând o enigmă. Descrierea aparţine scriitorului francez Pierre Loti, aflat în expediţie cu fregata La Flore spre această insulă misterioasă, în ianuarie 1872.

Un punct minuscul – 160 kmp – situat la mijlocul drumului dintre Oceania şi America de Sud. Peisajul acestei insule vulcanice, cu trei vulcani stinşi, este cenuşiu, cu o vegetaţie săracă şi coastele bătute de o mare violentă. Insula adăposteşte câteva zeci de specii de plante, câteva păsări, câţiva şoareci şi şopârle care îşi dispută apa dulce, foarte rară. Şi totuşi, peste zece mii de locuitori  au supravieţuit pe această insulă, unde au fost construite o mie de statui gigantice, cele mai stranii de pe glob.

Primul care a văzut acest pământ spulberat de vânturi puternice a fost Edward Davis, un vânător de balene.  Plecat din Galapagos, el a căzut „nas în nas” cu această insulă în 1687, dar nu a putut acosta din cauza curenţilor  violenţi. S-a mulţumit să o semnaleze fără prea multe precizări. Ani de zile, toţi navigatorii care străbăteau Pacificul au căutat în van acest pământ necunoscut. Primul care a pus piciorul pe el este amiralul olandez Jacob Roggeveen, în 1722, în ziua de Paşti, de unde şi numele micuţei insule. Sosirea nu a fost pe gustul localnicilor, dar au fost puşi rapid la locul lor cu o salvă de tun. Amiralul şi-a exprimat mirarea la vederea acestor incredibili coloşi de piatră, cu înălţimi între 3-20 m, cântărind sute de tone. În 1744, celebrul căpitan Cook a remarcat că multe statui erau răsturnate. Pentru că localnicii nu păreau să le venereze în mod special, el a emis ipoteza că statuile sunt opera unei civilizaţii diferite de cea care se afla pe insulă. „Este greu de înţeles cum aceşti insulari, care nu cunosc în nici un fel puterea mecanicii, au putut ridica greutăţi atât de  uimitoare şi apoi să plaseze dedesubtul lor pietre cilindrice.” A urmat sosirea  altor nave, unele prietenoase, altele inamice.

Cercetătorii au lansat primele expediţii abia după primul război mondial pentru a afla de unde veneau pascuanii, de ce au ridicat uriaşele statui şi cum o civilizaţie izolată, pe o insulă fără resurse, a putut construi astfel de piese monumentale. Când expediţia a ajuns pe insulă, cercetătorii s-au  confruntat cu o problemă majoră – moartea ultimului pascuan capabil să citească scrierea lor. De atunci, nu a putut fi tradus nici un singur semn. Incursiunile din Peru şi alte state din America de Sud au adus pe insulă diverşi viruşi, populaţia a fost decimată de variolă şi în 1878 nu mai existau decât 111 locuitori şi frânturi din istoria lor orală. Cum să cunoşti istoria acestor statui?

Teorii bizare

Au fost lansate  teorii din cele mai ciudate: sunt resturile unui oraş dispărut, unii au emis ideea că pascuanii sunt descendenţii atlanţilor. Toată lumea avea ipoteze, dar nici o dovadă incontestabilă.

Problema a cristalizat mereu energiile. Este vorba de peste 900 de statui şi 300 terase de piatră, „ahu”. Se ştie că au fost extrase din vulcanul Rano Raraku, de unde au fost împrăştiate peste tot în jurul insulei, dar de la vulcan au  trebuit parcurşi peste 25 km. Tăiate în bazalt, ele măsoară peste 4 m înălţime şi cântăresc între 20 şi 80 tone.

Cum a reuşit un popor primitiv să înalţe statui cu greutăţi care ating 60 tone? Numeroase teorii pretind că statuile au fost deplasate apoi ridicate cu ajutorul trunchiurilor de copac, dar asta nu explică de ce aceste statui seamănă cu incaşii. Toate statuile sunt îndreptate cu spatele spre ocean dintr-un motiv necunoscut, iar unele teorii avansează ideea că aceste figuri de piatră reprezintă vechi şefi de trib. 

Rongo rongo

Enigmele care înconjoară Insula Paştelui sunt numeroase şi nu legate doar de celebrele statui. În timp, mulţi au încercat să explice mister cu mister. Pentru protejarea locuitorilor, pascuanii,  de cei veniţi din Peru pentru extracţia de guano, episcopul de Lima a trimis misionari pe insulă. Dar zelul lor a contribuit la distrugerea totală a arhivelor. În 1870, un misionar a descoperit în mâinile ultimilor localnici tablete de lemn acoperite cu semne gravate, o scriere necunoscută. Au numit-o „kohau rongo rongo”, adică „lemn vorbitor”. Descoperirea a fost fatală pentru arhivele civilizaţiei pascuane, misionarii dând ordin să se distrugă toate tabletele existente pe insulă. Dr.  Fabrice Bardeau, fost director de personal la Centrul de studii spaţiale Kourou din Guyana, a relevat într-un articol consacrat insulei că din aceste tablete au rămas circa 30 de exemplare, acoperite de semne. Dar scrierea a rămas indescifrabilă, la fel  şi funcţia lor.

Se spune că Insula Paştelui este vestigiul unui continent scufundat, populat cu o civilizaţie de înalt nivel. Locuitorii acestui continent ar fi fost cei care au sculptat şi ridicat în picioare uriaşii de piatră aflaţi acum pe insulă. Alţi cercetători, ca James Churchward, jură că Insula Paştelui „nu este decât promontoriul unui continent din care nu a mai rămas nimic, Mu, patria-mamă a omului”. Pentru Henry Bac, civilizaţia pascuană era cea a vechilor atlanţi, care, din leagănul lor din Sahara, au ajuns la Carnac, în Bretania şi de acolo în Anzi şi Peru.

Graţie analizelor cu carbon-14, arheologii au descoperit că primii pascuani au sosit între anii 300 şi 700 d.H şi au construit ahu, platformele pe care au ridicat mumiile de piatră care reprezintă personajele lor celebre. Despre aceste mase de piatră, testul cu  carbon-14 nu a furnizat nici un rezultat. S-a lucrat în schimb cu tuful vulcanic şi rezultatele au dus la o concluzie neaşteptată. Crearea giganţilor este mult mai recentă decât s-a crezut – ar fi început spre anul 1600 pentru a se încheia în 1730. O altă ipoteză susţine că elaborarea statuilor a debutat spre anul 800 d.H. Bazate la început pe cultul strămoşilor şi a „mana” – puterea spirituală -, ele au devenit în timp un simbol al puterii tribale. Pe insulă trăiau circa 12 clanuri şi s-a instaurat o competiţie. A celui care ridică cea mai monumentală statuie. La acea vreme, sculptorii pascuani au încetat brusc să lucreze. În cariere există statui în diverse etape ale fabricării, cu unelte şi bucăţi de piatră în jur. Pare că, timp de 150 de ani, un război între clanuri a făcut ravagii pe insulă. O legendă evocă marea bătălie dintre „Urechile mari” şi „Urechile mici”, sclavii lor. Primii au fost masacraţi şi asta a însemnat afârşitul fabricării statuilor uriaşe.

Totuşi, ce nebunie colectivă a  împins acest popor de marinari să se distrugă cu o macetă în mână? Există şi o altă explicaţie? Unele capete ale coloşilor sunt aproape terminate, altele incomplete, ca şi când sculptorii au abandonat brutal munca din motive necunoscute de noi. Cert este că doar acţiunea omului nu explică totul. Potrivit vestigiilor arheologice, biodiversitatea s-a distrus sensibil într-o perioadă scurtă, între 1650 şi 1722. Ipoteza cea mai plauzibilă este că asupra insulei s-a abătut o secetă drastică, posibil provocată de un uriaş El Nino,  a distrus recoltele şi a dus la dispariţia peştilor de coastă, din cauza încălzirii apelor. Vegetaţia, caracteristică unei regiuni polineziene mai umede, nu a rezistat stresului hidric şi termic.

Locuitorii au implorat zeiii şi au construit acei „moais”  din ce în ce mai numeroşi şi din ce în ce mai superdimensionaţi. Cea mai uriaşă statuie, sculptată pe o lungime de 30 m, este încă inserată în rocă şi ar cântări până la 270 tone. Realizând că ploaia nu vine, s-au revoltat sfărâmând ei singuri idolii într-o furie colectivă brutală, aruncând insula în haos. În contextul rarefierii resurselor, au izbucnit războaiele dintre clanuri şi producţia  marilor statui a încetat brusc.

Cine a populat Rapa Nui

De unde vin pascuanii? Consensul general estimează că primul val de colonizare a plecat din Insulele Marchize. Potrivit principalei legende din Rapa Nui, un rege căzut, Hotu Matua, a venit să se instaleze pe insulă cu soţia Avareipua, şi a adus cu el bărbaţi, femei şi copii, animale şi hrană. Pascuanii au imortalizat primii descoperitori ai insulei ridicând şapte moais cu efigia lor. Statuile sunt dispuse pe Ahu Akivi, singura platformă sacră ridicată în interiorul insulei, şi nu pe mal. Orientate spre mare, ele privesc simbolic în direcţia insulei lor polineziene. Analize genetice efectuate pe schelete dovedesc că pascuanii sunt identici cu populaţia polineziană actuală. Şi totuşi, un detaliu intrigă. De ce statuile seamănă cu incaşii?  Ele reprezintă persoane cu urechi lungi, nasuri fine, pe cap cu un soi de turban roşu, caracteristici ce aparţin civilizaţiei inca, şi nu polineziene. Amprenta inca este perceptibilă doar în vestigiile operelor din piatră, şi nu în rândul populaţiei.

Potrivit unei teorii atestate de numeroşi specialişti, regele inca Pachacutec şi-a trimis fiul, Tupac Yucanqui, să cucerească noi pământuri, susţinut de o armată  puternică. Ajunşi pe Insula Paştelui, incaşii au redus la sclavie pascuanii, neputincioşi în faţa armatei lor. Astfel, două populaţii au împărţit insula şi, în timp, populaţia polineziană a crescut, până a atins punctul de suprapopulaţie. Au izbucnit numeroase revolte şi populaţia inca a fost decimată de polinezieni.

O altă enigmă persistentă este legată de actualul peisaj total pustiu. Când, la 5 aprilie 1722, zi de Paşti, navigatorul olandez Jacob Roggeveen a vizitat pentru prima oară insula, nu existau arbori şi deci nici un mijloc de a fabrica rondele de lemn, platforme rulante şi leviere. De atunci, analizele au demonstrat că, în trecut, regiunea era acoperită de pădure.  Din acea pădure milenară au luat pascuanii lemnul indispensabil pentru a transporta uriaşii moais.