Jurnalele au fost predate Tribunalului Penal Internaţional pentru fost Iugoslavie (TPI) de la Haga, care l-a inculpat pe general pentru genocid şi crime împotriva umanităţii. Au fost autentificate de serviciile procurorului şi înregistrate în august 2010 ca dovezi în procesul Karadzic, judecat singur, deoarece Mladic nu a fost încă prins.
Generalul Ratko Mladic, care a fost şeful armatei sârbe pe toată durata războiului din Bosnia-Herţegovina (aprilie 1992-decembrie 1995), descrie în detaliu reuniunile statului-major, întrevederile sale politice şi diplomatice, cumpărarea de arme. Primea ordine de la Belgrad, de la preşedintele Slobodan Milosevic şi opera în tandem cu şeful politic sârb bosniac Radovan Karadzic.
Dosarul, din care presa din Belgrad şi Zagreb a publicat deja câteva extrase, iar Le Monde a obţinut o copie integrală, cuprinde 18 jurnale, adică 4.000 de pagini scrise de mână în sârbă, în alfabetul cirilic.
Jurnalele lui Mladic confirmă faptul că războiul era condus de la Belgrad. Generalul, oficial sârb bosniac, nu era decât omul armatei sârbe în Bosnia. Oamenii-cheie de la Belgrad erau Slobodan Milosevic, şeful statului-major al armatei, generalul Momcilo Perisic, şi şeful serviciilor secrete, Jovica Stanisic, care conducea, alături de Frenki Simatovic, operaţiunile speciale şi unităţile paramilitare. Oamenii de la Belgrad, cărora li se alătură Mladic şi generalii lui, precum şi Karadzic şi conducerea politică a sârbilor bosniaci din Pale (Momcilo Krajisnik, Nikola Koljevic, Biljana Plavsic, Aleksa Buha), sunt cei care hotărăsc strategia politică şi militară. Obiectivul este separarea sârbilor de bosniacii musulmani şi de croaţi şi divizarea etnică a Bosniei-Herţegovina.
De-a lungul războiului, în cursul căruia armata sârbă a ajuns să controleze 70% din Bosnia (înainte de a obţine 49% prin acordul de pace de la Dayton), se remarcă obsesia lui Mladic pentru „stabilirea frontierelor”.
Serbia este în centrul războiului, Belgradul dă ordine, stabileşte regiunile care trebuie cucerite, finanţează, mobilizează oamenii, formează paramilitari, armata şi serviciile secrete execută, iar Biserica binecuvântează.
Jurnalele lui Mladic confirmă şi faptul că Croaţia, duşmanul Serbiei, care i-a invadat un sfert din teritoriu în 1991, era aliatul său pentru divizarea Bosniei (preşedinţii sârb, Slobodan Milosevic, şi croat, Franjo Tudjman, discutaseră din 1991, la Karadjordjevo, despre împărţirea Bosniei).
Radovan Karadzic arată, în iulie 1993, că „trebuie să-i ajutăm pe croaţi ca să-i forţeze pe musulmani să accepte divizarea Bosniei”. Cu ocazia negocierilor dintre delegaţiile sârbilor bosniaci şi croaţilor bosniaci, în februarie 1994, Mate Boban, şeful politic croat bosniac, este categoric: „Trebuie să terminăm războiul cu voi. Sarcina cea mai importantă este să distrugem legitimitatea Bosniei-Herţegovina”, iar liderul sârbilor bosniaci Momcilo Krajisnik aprobă. Un alt lider croat bosniac, Jadranko Prlic, afirma în iunie 1994 că „musulmanii sunt duşmanul comun”.
Negocierile angajate în primii ani de război nu aveau decât un singur obiectov, să se câştige timp. La Belgrad ca şi la Pale, întâlnirile cu negociatorii internaţionali şi aparenta voinţă sârbă pentru dialog sunt o iluzie.
Belgradul nu ia în considerare pacea decât din 1994. Milosevic vrea să convingă conducerea sârbilor bosniaci că „împărţirea 50/50 este echitabilă”.
Când Pale refuză propunerile de pace, Slobodan Milosevic îşi exprimă nemulţumirea faţă de Ratko Mladic şi începe să critice violent „conducerea nebună de la Pale”. „Am impresia că Krajisnik este normal, dar idiot, afirmă Milosevic. Karadzic este copleşit de istorie, nu este normal. […] Nu veţi putea lua 70% din teritoriu. […] A continua războiul când toată lumea este împotriva noastră, înseamnă că ne întoarcem la epoca de piatră”.
Radovan Karadzic devine persona non grata la Belgrad. Ratko Mladic, deşi foarte puţin conciliant din punct de vedere politic, continuă să fie primit pentru a i se da ordine militare. „Politica naţională sârbă este stabilită la Belgrad, nu în pădurile din Pale”, afirmă Milosevic cu ocazia unei alte întâlniri. „Serbia nu îi va mai sprijini pe sârbii din Bosnia”, avertizează acesta. La sfârşitul reuniunii, Mladic comentează: „Dumnezeule, ce cuvinte dure!”
În jurnalele sale, comentariile personale ale generalului sunt rare, dar, în 1994, după a nu ştiu câta propunere de pace, el scrie cu litere mari: „A SE RESPINGE PLANUL, A SE CÂŞTIGA RĂZBOIUL!”
Pentru Milosevic, succesul epurării etnice deschide perspective interesante pentru sârbi. „Pe teritoriul Republicii Srpska, este greu să găseşti măcar un singur musulman, în timp ce pe teritoriul lor sunt sârbi”, spune el în iulie 1994. Potrivit Belgradului, teritoriile care nu au fost luate cu forţa – precum Sarajevo sau enclavele din Bosnia orientală – ar putea fi câştigate în alt mod.
Nu numai că pacea era respinsă, dar Ratko Mladic şi Radovan Karadzic îşi înăspresc poziţiile. În primăvara lui 1995, iau ostatici circa 200 de căşti albastre din Forţa protecţie a ONU (Forpronu). În iulie, armata lui Mladic atacă enclava Zepa, apoi pe cea din Srebrenica, „zone protejate” de ONU. În numai trei zile, aproximativ 8.000 de bărbaţi bosniaci musulmani sunt executaţi. Femeile şi copiii sunt deportaţi, unii asasinaţi, iar unele femei violate.
Jurnalul generalului Mladic nu aduce lămuriri asupra celor mai groznice momente ale războiului din Bosnia. În acest moment al prezentării evenimentelor, un număr necunoscut de pagini au fost rupte. Singurele pagini rămase arată că diplomaţii străini se interesează pe lângă general despre „zvonurile legate de atrocităţi, masacre şi violuri”.
Potrivit lui Ratko Mladic, masacrul de la Srebrenica a provocat mânia lui Slobodan Milosevic. Cu ocazia unei întrevederi la Belgrad, la 24 iulie 1995, preşedintele sârb îi spune: „În calitate de comandant al armatei, trebuie să ai o dimensiune politică”.
După Srebrenica, negocierile continuă, duse de o delegaţie americană condusă de diplomatul Richard Holbrooke şi generalul Wesley Clark. Generalul Momcilo Perisic şi şeful serviciilor secrete, Jovica Stanisic, îl întâlnesc pe Ratko Mladic, la 9 septembrie 1995. „Americanii vor să se întâlnească cu tine, îi spun aceştia. Generalul Clark m-a sunat de trei ori şi Holbrooke a sunat şi el. Vor să îl folosească pe Slobo şi apoi să se debaraseze de el”.
În noiembrie 1995, Mladic scrie că Milosevic vrea să schimbe „radical” relaţiile dintre Serbia şi Statele Unite. „Clinton este de acord cu mine, îi spune Milosevic. Relaţiile noastre trebuie să fie prieteneşti. […] Sârbii ocupă acum locul pe care îl ocupau musulmanii în inima americanilor”.
Jurnalele lui Mladic oferă detalii şi despre cei care erau fideli susţinători ai Serbiei în străinătate, militari ruşi. prieteni greci. Din Grecia vin finanţările. Sârbii îşi caută suşţinători în lumea ortodoxă. Apoi sunt cei care consideră că musulmanii sunt duşmanul comun. Ratko Mladic scrie astfel, în martie 1995: „Israel: se oferă să se alăture luptei împotriva islamului extrem. Antrenament pentru 500 de bărbaţi.”
Apoi sunt prietenii care acţionează din Statele Unite şi vor să schimbe politica americană din Balcani. La un anumit moment, Ratko Mladic se gândeşte serios să ocupe un loc în Congresul american. Se întâlneşte, în februarie 1995, la un hotel din Belgrad, cu un om de afaceri american de origine sârbă, care îi spune: „Cu 10 milioane de dolari, se pot cumpăra 100-200 de senatori sau membri ai Congresului”. Dacă în America, totul este de vânzare, „de ce nu am putea să-l cumpărăm pe Clinton”, scrie Mladic.
Jurnalele lui Ratko Mladic conţin şi 1.000 de anecdote despre armata sârbă.
Cititorul jurnalelor are impresia că armata este formată din şoferi proşti, din alcoolici, asasini şi tâlhari. „Populaţia ne ia drept hoţi şi asasini. O să fim omorâţi de sârbi, nu de musulmani”, spune într-o zi Radovan Karadzic. Armata mai are o problemă, numărul mare de dezertori. „Bărbaţii trebuie să doarmă în cazărmi, nu cu nevestele!”, se revoltă Karadzic.
Generalul Mladic este trecut în rezervă la 8 noiembrie 1996. Jurnalele se opresc la data de 28 noiembrie 1996.
Inculpat de tribunalul de la Haga, Mladic continuă să îşi ia pensia de ani de zile şi este văzut adesea la Belgrad. După căderea lui Slobodan Milosevic, în 2000, şi schimbările succesive de putere în Serbia, el trăieşte în clandestinitate. Ratko Mladic este unul din ultimii doi suspecţi de crime de război daţi în urmărire (din 162 de acuzaţi).
