11.8 C
București
miercuri, 27 octombrie 2021

Ilie Mirel, preotul surzilor: Este o slujbă în tăcere, care te face să-l vezi altfel pe Dumnezeu

Refugiată într-un mic scuar al Dâmboviţei, bisericuţa Sfântul Elefterie Vechi pare cea mai mică şi mai discretă biserică din Bucureşti, ridicată de marele boier Maxim Cupetul, în zona Cotrocenilor şi a Podului Eroilor Sanitari. O biserică a tăcerilor de tot felul, construită pe la 1743, având ca ocrotitori pe Sfântul Mucenic Elefterie și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, iar ca patron al comunității pe Sfântul Ierarh Meletie, ocrotitorul persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire, fiind și primul predicator în limbaj mimico-gestual.

Astăzi, biserica este lăcașul de rugăciu­ne al comunității ortodoxe a surzilor din Bucu­rești. Aici l-am întâlnit pe părintele Ilie Mirel, preotul acestei comunități, omul care cunoaște cel mai bine bucuriile, dar și necazurile surzilor, omul care a făcut din semne o adevărată Liturghie.

Reporter: Pentru început aș vrea să dăm timpul înapoi și să ne oprim la momentul în care ați devenit preotul comunității persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire din București.  V-a fost greu?

Preot Mirel Ilie: După o slujire de șapte ani la Așezământul Social din localitatea Ciolpani, județul Ilfov, am aflat că va trebui să părăsesc locul de care mă atașasem atât de mult și de unde eu nu mă vedeam plecat niciodată, pentru o nouă misiune. Ca o paranteză, în centrul de la Ciolpani erau trei persoane cu deficiențe de auz și vorbire. Atunci am hotărât să mă înscriu la un master pentru a putea studia limbajul mi­mico-gestual (LMG), după care am absolvit și un curs care s-a finalizat cu obținerea autorizației de interpret în LMG. Astfel după doi ani și jumătate am început să comunic în limbaj mimi­co-gestual, dar după primul semn făcut, o bătrână a scris pe o coală de hârtie, greu descifrabil, «tu bolnav», eu am răspuns că am învățat să comunic în semne, iar ea, mirată, mi-a scris «noi nu școală, noi nu semne». Atunci am înțeles că pentru comunicarea cu astfel de persoane este nevoie de foarte multă răbdare și perseverență pentru dobândirea limbajului mimico-gestual pentru redarea cuvintelor care se complică prin transformarea lor în gesturi. Acesta a fost până la vremea aceea singurul meu contact cu o persoană surdă, care m-a motivat să-mi însușesc limbajul lor de comunicare. Apoi am ajuns la actuala parohie.

Retrăiesc cu emoție acest moment de fiecare dată când mă gândesc la nedumerirea pe care au avut-o atunci când am venit pentru prima dată în bise­rică. Nu mi-a fost uşor să-i apropii, să trec peste obstacolele de precauţie ale firii lor de oameni uşor rezervați la necunoscut, vulnerabili sau doar îndârjiţi de răutatea altora. Chiar şi acum îmi amintesc cu emoție ziua în care, însoţit fiind de vechiul slujitor al comunității, am fost pre­zentat la sfârșitul Sfintei Liturghii mulţimii din biserică spunând doar atât: «Acum eu plec şi el rămâne», după care a dat să plângă. Ceea ce a urmat nu a fost uşor.

Ca oameni, am prins drag de ei din prima clipă, mai ales mi-au plăcut bătrânii. Niciunde nu am văzut bătrâni mai curaţi şi mai frumoşi la chip decât în această bi­serică. Sunt bătrâni aparte, gânditori şi interiorizaţi, incapabili să spună o vorbă care să facă rău, care să doară sau să rănească. Îmi amintesc că cel mai frumos mesaj din viaţa mea l-am primit de la un asemenea bătrân. În mesaj scria doar atât: «Iartă-mă. Iartă-mă. Iartă-mă». Deşi nu-mi gre­şise cu nimic, simțea atitudinea co­mu­ni­tății față de pre­zența mea ccep suficient de bine şi de încântător credinţa, pentru a fi creştini-mo­­del. Prin gesturi se poate exprima orice, chiar şi noţiuni abstracte sau fanteziste, dar datorită faptului că limbajul este limi­tat, fiind un bagaj de cuvinte mare raportat la un număr de semne mic, face destul de gre­oaie transmiterea unor informații mai complexe sau sunt cuvinte care au același semn cu toate că exprimă stări sau trăiri diferite, depinde doar de contextul în care sunt folosite și asta presupune un grad ridicat de dificultate în exprimare. Semnele trebuie însoțite de o labiolectură – citire pe buze – foarte clară și de o expresivitate a trupului care prin îmbinarea lor, să ofere cu ușurință pentru persoana surdă primirea  informației cât mai ușor, pe înțelesul lor, dar care în final să și îmbogățească bagajul de cunoștințe și des­chiderea de noi orizonturi ale cunoașterii.

Ca o vină personală, bătrânul simţea nevoia să-mi scrie, rezumând, fără să vrea, însăşi esenţa vieţii noastre creştine: starea de pocăinţă şi nevoia de a cere şi de a fi iertat în permanenţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Ca preot, de multe ori, este greu să-i apropii pe oamenii obișnuiți de Dumnezeu. Cum reușiți acest lucru cu persoanele surde?Cum se desfășoară o slujbă în comunitatea pe care o păstoriți? Diferă de o slujbă, să-i spunem „obișnuită“, unde elementul indispensabil este cântarea?

Sfintele Taine, ierurgiile și rânduielile de slujbă la biserica comunității surzilor nu diferă, sunt la fel ca la celelalte biserici. Auzi­torii primesc informația prin auz, persoanele cu de­ficiențe de auz și vorbire primesc informația prin văz. Slujbele se desfășoară în fața Sfântului Altar, în limbaj mimico-gestual. Este o slujire în tăcere. În această tăcere simţi, de fapt, că te regăseşti pe tine însuţi. Este un simţământ profund, fiindcă tăcerea aceasta te face să te înţelegi pe tine, să te auzi pe tine, să poţi să-L vezi altfel pe Dumnezeu. Este o Liturghie tăcută pentru vorbitori, însă plină de înţeles şi acom­paniată de o muzica­litate tainică pentru cei­lalţi. Ca simplu spectator, nu desluşeşti prea multe. Doar observi şi admiri coregrafia spontană, vulcanică şi în continuă schimbare a gesturilor,  o coregrafie plină de atenţionări şi elemente de subliniere, un dans ciudat al braţelor, capabil să transforme reunirea celor fără auz într-o lume aparte, inaccesibilă, închisă definitiv în sine.

Anul trecut, am avut un cor format din copii surzi, care au interpretat în limbaj mimico-gestual mai multe colinde. Viața are aceeași dimensiune și Dumnezeu este la fel de grabnic ajutător, chiar dacă este chemat prin gesturi și nu cu voce cum suntem obișnuiți în general.

Cum are loc spovedania cu o persoană surdă ?

Taina Sfintei spovedanii se realizează față către față. Dacă atunci când spovedești o persoană auzitoare sub sfântul epitrahil cu ochii înlăcrimați, îngenunchiat, spunându-și povara sufletească înaintea preotului ca martor și mărturisitor înaintea Lui Hristos, cu persoana cu deficiențe de auz și vorbire stai față în față, pri­vind în ochii celuilalt, vă­zând fiecare lacrimă și părere de rău față de păca­te­le pe care cu prea multă ușurință le-a lăsat să păteze haina sufletului. Păcatul este înfrângerea sufletu­lui din om, este peretele despărțitor pe care omul de bună voie îl pune între el și Dumnezeu, o clipă în care omul riscă totul ca să câștige foarte puțin. Taina Sfintei spovedanii are loc într-un loc special, confesor, care asigură intimitatea din punct de vedere gestual.   

În lume există peste 100 de limbaje și dialecte ale semnelor

Limbajul mimico-gestual este unitar pretutindeni în lume?  Un surd din România se înțelege cu unul din Franța sau China ?

Nu există un limbaj al semnelor unic și universal care să fie înțeles de toată lumea. De fapt, în lume există peste 100 de limbaje și dialecte ale semnelor. Deși limbajul semnelor este utilizat în prezent aproape exclusiv de persoanele surde, originea sa este la fel de veche precum cea a limbilor orale sau chiar mai veche în istoria apariției umanității, și a fost și încă mai este folosit de către comunitățile auzitoare.

În fapt, cele mai multe grupuri de amerindieni din regiunile din America de Nord, au folosit limbajul mimico-gestual pentru a se înțelege, vorbind limbaje diferite, cu fonologii foarte diferite. Limbajul a fost folosit chiar și după cuceririle europene.

În Europa, nu există statistici privind numărul utilizatorilor limbajului mimico-gestual din Uniunea Europeană, însă sondajul Eurobarometru efectuat în 2001 arăta că 0,2% din respondenți cunoșteau un limbaj al semnelor. Dacă extrapolăm acest rezultat la nivel UE, ar însemna că există circa 900.000 de cetățeni care comunică prin limbajul semnelor. Este posibil, însă, ca aceste cifre să nu reflecte exact realitatea, datorită dimensiunilor mici ale eșantionului chestionat. Limbajul semnelor poate fi utilizat atât de persoanele surde – pentru care acest limbaj ar putea fi limba maternă -, cât și de persoanele auzitoare, de prietenii și rudele acestora și de alte persoane – pentru care acest limbaj constituie a doua sau a treia limbă.

În România nu există în momentul de față nici o statistică oficială cu privire la numărul de persoane care folosesc sau cunosc limbajul semnelor, dar conform unor statistici neoficiale publicate de Asociația Națională a Surzilor din România, în România există peste 30.000 de persoane surde și hipo-acuzice care știu și folosesc limbajul semnelor.

Ultima oră
Pe aceeași temă