17.7 C
București
sâmbătă, 5 octombrie 2024
AcasăLifestyleFoodFOTO şi VIDEO. Cum au vrut comuniştii să şteargă din istorie "Experimentul...

FOTO şi VIDEO. Cum au vrut comuniştii să şteargă din istorie „Experimentul Piteşti”

Una dintre cele mai cumplite închisori comuniste din anii ’50, cea de la Piteşti, a fost recent subiectul unei Şcoli de Vară, prima pe această temă, ocazie cu care studenţii de azi s-au întâlnit cu martorii terorii de acum 63 de ani, care pe atunci erau, la rândul lor, studenţi. De parcă ar fi fost conştient de crimele pe care le-a comis, regimul comunist a vrut să şteargă istoria, transformând, în 1977, un spaţiu al exterminării în fabrică de construcţii, pravatizată după 1990. Trecutul va fi scos, în sfârşit, la lumină, fosta închisoare urmând, de la anul, să devină muzeu.

„Aici era patul meu”

Intrăm într-o cameră spaţioasă, cu pereţi albi, mochetă pe jos, termopane, tavan înalt, susţinut de grinzi masive. Asistenţă numeroasă, studenţi, preoţi, istorici. Nu spune nimic camera asta. E foarte cald. Şi totuşi cineva încearcă să ne întoarcă în timp, cu 63 de ani. Un bătrân înalt, uscăţiv, cu ochi pătrunzători şi vocea gravă, care domină orice şoaptă din jurul său. Cu mâinile sale, prin gesturi ferme, ne arată – aici era patul meu. Chiar lângă uşă. Erau şi alte paturi, de jur-împrejurul camerei. E mult spus paturi. Priciuri, ceva rudimentar, din lemn. Aşa dormeau, direct pe lemn. Se întoarce apoi bătrânul cu privirea spre centrul camerei. Asistenţa se dă la o parte, să facă loc unor scene invizibile. Dar care s-au putea întrupa acum cu imaginaţia noastră. Da, aici, în centrul acestei camere, oamenii de atunci, cu 63 de ani în urmă, erau bătuţi. Şi nu numai atât. Supuşi la cele mai groaznice şi mai dezonorante torturi. De la bătaia cu ciomege sau cu vine de bou, până la obligarea de a mânca fecale, de a bea urină, la care se adăugau adevărate ritualuri de care mintea omenească se loveşte ca de un foc – deţinuţi puşi să-şi facă nevoile, de Crăciun, pentru ca apoi ceilalţi deţinuţi să se închine şi să considere că astfel s-a născut Iisus.

Deţinuţi bătuţi de alţi deţinuţi

Se lasă linişte peste toată asistenţa de acum, în fosta închisoare de la Piteşti, cu ocazia primei Şcoli de Vară care se numeşte simplu – Fenomenul Piteşti. Au venit la şcoala aceasta studenţii de azi, care au între 19 şi 27 de ani, pentru a-i întâlni pe supravieţuitorii nenorocirilor petrecute în acest loc cu peste o jumătate de secol în urmă, atunci când la închisoarea din Piteşti au fost aduşi tineri din toată ţara, la rândul lor studenţi, pentru a fi reeducaţi. Aşa se considera în 1949, de către statul comunist, că studenţimea română, mai precis cei care fuseseră în frăţiile de cruce legionare sau în alte partide, au nevoie de o spălare de creier. Iar asta trebuia să se facă prin bătaie şi dezumanizare. Un documentar din anii ’50 arăta că închisorile erau considerate în acel timp „cea mai înaltă şcoală politică, şcoală comunistă”. S-a decis astfel ca închisoarea din Piteşti să devină un „centru de reeducare studenţească”. Aici e pus la cale un plan de-a dreptul diabolic – pervertirea sufletelor. Se ajunge până acolo încât deţinuţii care doreau să scape de bătaie devin ei înşişi torţionari pentru colegii lor de celulă. Cel care ne vorbeşte azi, bătrânul de 86 de ani, pe numele său Petru Cojocaru, are lacrimi în ochi. El ştie ce a fost aici. A văzut şi a simţit bătăile. Aici, în „camera 4-spital”, cum era cunoscută atunci. De aici au început bătăile în ziua de 6 decembrie 1949.

Martorii terorii

Preoţii fac acum o slujbă religioasă. Aici, în camera în care se stârnise iadul. E o cruce în cameră, sunt icoane, e un mic altar, ca şi cum s-ar dori azi să fie izgonit răul dintre aceşti pereţi. Probabil că răul n-a fost înlăturat doar cu bidineaua care a îmbrăcat pereţii în alb. O slujbă de pomenire a celor care au murit în torturile de la fosta închisoare din Piteşti. Bătăile au început în „camera 4-spital”, care era un fel de infirmerie a închisorii, dar apoi s-au extins repede în toate celulele. Se ştie azi că experimentul sau fenomenul Piteşti, cum poartă denumirea dată de istorici, s-a desfăşurat până în luna mai 1951, iar în toată perioada asta se presupune că pe la reeducare ar fi trecut cel puţin 600 de studenţi, deşi sunt cifre care ajung până la 1.000 sau chiar 2.000 de oameni. Câţi dintre ei au murit în chinuri – nici asta nu se ştie clar. Datele de azi indică de la câteva zeci la câteva sute de victime. Preoţii rostesc acum, în slujba lor, pentru veşnică pomenire, numele supravieţuitorilor care, de-a lungul timpului, s-au stins, unul câte unul. Se cunoaşte că la ora actuală în toată România ar mai trăi cel mult 20 de oameni care au trecut prin iadul de la fosta închisoare din Piteşti. Tocmai de-asta spun şi organizatorii acestei şcoli de vară – Centrul de Istorie Contemporană, prin vocea preşedintelui instituţiei, istoricul Alin Mureşan – că e bine ca tinerii de azi să înveţe istoria vie, chiar de la cei care încă mai trăiesc şi care mai pot să povestească despre nenorocirile prin care au trecut. Numai câţiva supravieţuitori au venit acum la Şcoala de Vară. E şi greu să-i aduci de prin diferite locuri din ţară, precum Petru Cojocaru, care a venit tocmai de la Timişoara. A mai fost aici şi Tache Rodas, care avea doar 17 ani când a fost trimis la reeducare, în Piteşti. L-am mai cunoscut cu ocazia asta şi pe Aristide Ionescu, de 91 de ani, care a cunoscut reeducarea de tip Piteşti la închisoarea din Gherla. Pentru că torturile cu „marca” Piteşti s-au extins şi la alte penitenciare din România anilor ’50. Vorbisem cu ceva timp înainte de programul oficial al Şcolii de Vară, care s-a desfăşurat între 23-27 iulie 2012, şi cu Radu Ciuceanu, la Bucureşti, care a trecut şi el prin reeducare. Ar fi vrut să vină şi la Piteşti, numai că, la cei 84 de ani ai săi, a fost împiedicat brusc de nişte probleme medicale. Cei cu care am discutat acum, dintre supravieţuitori, au afecţiuni din cauza bătăilor la care au fost supuşi, cum e cazul lui Petru Cojocaru, care nu aude bine, la fel ca şi Tache Rodas, în timp ce Aristide Ionescu ne arată degetele de la mâna dreaptă, pe care cu greu le mişcă. Pentru că degetele i-au fost strivite, până când îşi auzea oasele rupându-se.

„Privatizarea” istoriei

Aşa este istoria la noi. Se şterge cu buretele. „Este foarte clar că regimul comunist avea conştiinţa crimelor pe care le-a făcut la Piteşti”, spune Radu Preda, doctor în Teologie, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, participant la Şcoala de Vară. Fosta închisoare nu mai reprezintă azi decât nişte clădiri care nu amintesc nimic din trecutul negru al acestor ziduri. Ajungând în acest oraş, oricine te îndrumă, la zece minute de mers pe jos de centrul urbei, spre fostul penitenciar. Din bulevard nişte indicatoare te trimit pe o străduţă întunecată de frunzişul des al copacilor. Dar sunt indicatoare ale unor firme private, majoritatea din domeniul construcţiilor. Firmele au sediul chiar în clădirile care au servit în trecut drept paravan pentru atrocităţile comuniste. Credeam că privatizarea închisorii s-a făcut după 1990. Nici pomeneală însă de aşa ceva, aflu de la un om din Piteşti, istoric de meserie, Remus Cîrstea, reprezentând Fundaţia Culturală „Memoria”, dar care a lucrat şi la Muzeul Judeţean Argeş. Se ştie despre această închisoare că a fost construită în 1938. Era pe atunci cel mai modern penitenciar din România, făcut după model american, pentru deţinuţii de drept comun. Pe urmă au venit comuniştii la putere. La vremea aceea, închisoarea se afla la marginea oraşului, ca să vedeţi cât de mult s-a extins până azi Piteştiul, fostul penitenciar fiind actualmente „înghiţit” de blocurile de locuinţe. Culmea e că, aşa cum spune şi directorul Muzeului Judeţean Argeş, Spiridon Cristocea, se cunosc planurile de construcţie ale închisorii valabile din 1938, de la inaugurare. Nu se cunosc însă planurile din 1948, când comuniştii au recompartimentat toate clădirile, care ocupau pe atunci o suprafaţă de patru hectare. Dacă la început închisoarea era înconjurată doar cu garduri de sârmă, comuniştii au vrut un zid din cărămidă, înalt de câţiva metri şi lat de cel puţin un metru. O mică parte din acest zid se mai vede şi azi, printre bălăriile care au cuprins maidanul aflat pe una din laturile fostei închisori. După ce ideea reeducării prin tortură a fost abandonată la Piteşti, regimul comunist a început să şteargă urmele. O parte din clădirile fostei închisori au fost demolate în 1962. Deja erau aici, pe atunci, numai deţinuţi de drept comun, puşi să facă tot felul de meserii, în vederea recalificării, cum s-ar spune. Astfel că închisoarea a fost înţesată cu tot felul de ateliere meşteşugăreşti. Ca şi cum s-ar fi pregătit terenul pentru ce urma să se întâmple în 1977, când penitenciarul e desfiinţat cu totul şi în locul lui apare o întreprindere care se ocupa de construcţii. E drept că, aşa cum spune istoricul Remus Cîrstea, comuniştii aveau de gând să demoleze toată închisoarea, încă înainte de 1977, iar pe locul ei să ridice blocuri de locuinţe. Planurile însă au fost schimbate după cutremurul din 1977. Sigur că după 1990, ca o continuare a ceea ce fusese aici până în 1989, în fosta închisoare au apărut privatizările. Fel şi fel de firme şi-au stabilit sediul în ceea ce pe vremuri fuseseră celulele în care stătuseră deţinuţii. Una dintre clădirile fostei închisori a fost complet renovată, e sclipitoare acum. Poţi să juri că nici pomeneală să fi fost aici, cândva, un spaţiu al terorii. Interesele imobiliare erau atât de mari, încât în anul 2002, după cum povestesc localnicii, a existat din nou riscul ca fosta închisoare să fie demolată. Numai că, aşa cum spune Remus Cîrstea, opinia publică piteşteană s-a opus cu vehemenţă şi planurile acestea au fost în cele din urmă – şi definitiv – abandonate.

Planuri pentru viitorul muzeu

Există însă şi veşti bune, pentru că una din firme a cedat clădirea în care s-a aflat şi terifianta „cameră 4-spital”. De doi ani acest spaţiu este îngrijit de o Fundaţie care se numeşte „Sfinţii închisorilor”. E adevărat că lucrurile nu sunt clarificate nici acum, în privinţa administrării acestui spaţiu, spune Maria Axinte, membru fondator al organizaţiei. Clădirea nu e încă deschisă publicului. De-a lungul culoarelor întunecoase, reci, vezi dulapuri în care au fost păstrate documente. Multe din fostele celule au servit drept birouri, dar acum mobilierul fie nu mai există, fie este, în anumite locuri, degradat. Clădirea aceasta are doar un etaj. Subsolurile sunt cele care bagă şi acum groaza în orice vizitator, deşi te gândeşti că aici n-au mai stat deţinuţi de 35 de ani. Pereţii au în ei igrasie, emană un miros greu, scările până la subsol sunt întortocheate, înguste şi cu o lumină palidă. Aflu de la istoricul Alin Mureşan că la subsol erau ţinuţi, în anii ’50, în timpul reeducării, deţinuţii condamnaţi la muncă silnică. Penitenciarul era atunci împărţit pentru trei categorii de oameni – cei cu pedepse corecţionale, cei condamnaţi la temniţă grea şi cei cu muncă silnică. Tot la subsol, în capătul culoarului, ceva întunecat parcă te cheamă să afli o taină cumplită, din spatele unor gratii ruginite. Aici a fost aşa-numita cameră neagră, în care un deţinut era pus să stea singur, pentru multă vreme. La subsol era şi „depozitul”, adică locul în care deţinuţii, trecuţi prin bătăile cumplite, erau aruncaţi pur şi simplu. Dar fără să fie lăsaţi o clipă să-şi tragă sufletul. Li se legau cârpe umede la mâini şi la picioare şi aşa, în patru labe, curăţau podeaua. Toţi cei prezenţi la Şcoala de Vară susţin necesitatea ca fosta închisoare, cât a mai rămas azi din ea, să fie transformată într-un muzeu. „Este posibil, sperăm, ca de la anul muzeul să fie deschis publicului”, pare optimistă Maria Axinte, reprezentanta Fundaţiei „Sfinţii închisorilor”. De aceeaşi părere este şi directorul Muzeului Judeţean Argeş, Spiridon Cristocea. „Oamenii trebuie să vadă, să afle ce a fost aici, şi să judece. Trebuie să cunoaştem trecutul. Sunt foarte mulţi oameni care nu ştiu ce s-a întâmplat la Piteşti în anii ’50”, arată specialistul. „Privatizarea închisorii este crima perfectă. E ca şi cum ai turna beton peste victime”, opinează teologul Radu Preda.

Oameni îngropaţi în beton

Apropo de beton, e ceva care nu trebuie trecut cu vederea, demonstrând că nu se ştie încă totul despre fosta închisoare. E vorba despre cei care au fost ucişi în acest spaţiu al terorii. Există indicii că acei oameni ar fi fost îngropaţi chiar în jurul închisorii. Cutremurătoare este povestea pe care ne-o spune Remus Cîrstea. Era în anul 2007, pe când el lucra la Muzeul Judeţean. Atunci erau săpate fundaţii, foarte aproape de fosta închisoare, pentru construirea de blocuri. „Vorbisem cu excavatoriştii ca, în cazul în care găsesc oase pe unde sapă ei, neapărat să anunţe la Muzeu”, spune omul nostru. Şi unul din excavatorişti a sunat. Iată ce se întâmplase – la vreo patru metri adâncime a fost găsită o bucată de beton. Muncitorii au vrut să scoată bucata aceea şi atunci au spart-o în mai multe fragmente. S-au speriat când au văzut că în miezul betonului erau oase. Pe lângă specialiştii de la Muzeul Judeţean, a fost chemată şi Poliţia. Culmea e că nici în ziua de azi nu s-a clarificat dilema – dacă în beton erau sau nu oase umane. „Asta era o metodă folosită de NKVD, de-a arunca oameni în beton, pentru a se ascunde crimele”, spune Remus Cîrstea. Câte asemenea morminte din beton mai sunt azi în jurul fostei închisori, nimeni nu ştie încă. Suflete care aşteaptă să li se facă dreptate…

În zilele următoare vor fi publicate încă două episoade care cuprind mărturii ale terorii din închisorile anilor ’50, despre originea fenomenului „reeducării”, dar şi despre învăţămintele trecutului pentru generaţiile viitoare.

Materialul video este realizat de Victor Gavril

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă