Senatul francez a dat publicităţii un raport privind cele trei mari agenţii internaţionale de rating – Standard and Poor’s, Moody’s şi Fitch – care au contribuit la declanşarea crizei financiare din 2008 prin numeroase erori. Unele răsunătoare, precum Lehman Brothers, Enron, Parmalat şi Grecia.
Pentru realizarea raportului, misiunea Senatului francez s-a deplasat la New York, Londra şi Bruxelles, a realizat zeci de audieri şi a analizat 30.000 pagini de informaţii furnizate de Standard and Poor’s, Moody’s şi Fitch. Rezultatul este că cele trei mari agenţii internaţionale de rating au multiplicat „fiasco”-urile şi „erorile majore”, ducând uneori spre crize grave. Agenţiile de rating au „o parte considerabilă de responsabilitate în declanşarea crizei financiare din 2008″ pentru că au notat „prea generos activele financiare de risc ce însoţeau creditele ipotecare acordate unor persoane puţin solvabile”, pentru ca apoi să „le degradeze brutal notarea, ceea ce a produs o prăbuşire a pieţei”, consecinţele fiind simţite astăzi. Trei motive ale crizei au fost deja invocate într-un raport al Senatului american de anul trecut – voinţa agenţiilor de a-şi mări partea lor de piaţă, vulnerabilitatea modelelor utilizate, lipsa efectivelor calificate în pofida profiturilor ridicate. Catherine Gerst, fost responsabil la Moody’s, a recunoscut în faţa Senatului american că agenţiile „au acceptat să noteze, ştiind pertinent că le lipsesc date”.
Falimentul Lehman Brothers „este unul dintre fiasco-urile cele mai răsunătoare în materie de notaţie”, estimează Senatul francez. Cu câteva zile înaintea falimentului din 15 septembrie 2008, această bancă era încă notată în categoria „investissement” de cele trei mari agenţii. Potrivit lui Carole Sirou, preşedinte la Standard and Poor’s Franţa, „ipoteza centrală reţinută de agenţie era că statul american va susţine banca pentru a evita falimentul”. Constatare confirmată de Pierre Cailleteau, fost responsabil la Moody’s, în timp ce Senatul a rezumat că „luarea în consideraţie a acestor elemente politice este o sursă de fragilitate pentru notarea agenţiilor”.
Agenţiile nu au văzut venind în 2001 falimentul gigantului american al energiei, Enron, nici pe cel din 2003 al grupului agroalimentar italian Parmalat. „Pentru a se apăra, agenţiile de rating subliniau că cele două întreprinderi aveau conturi trucate”, arată raportul francez, care vede „limitele expertizei agenţiilor dacă ele pot fi induse în eroare de manipulări contabile ale întreprinderilor pe care le notează”.
De asemenea, agenţiile au întârziat să degradeze nota Greciei, lăsând-o neschimbată din 2003 până în 2009, când Moody’s a scăzut-o cu nouă gradaţii în următoarele 15 luni. Raportul rezumă că „acţiunea agenţiilor de rating în profitul Greciei în perioada de creştere pe care a cunoscut-o până în 2008 a accentuat şi mai mult dificultăţile în perioada de criză ce a urmat”.
Manipulare din eroare?
Agenţiile de rating au fost incapabile să vadă venind atât criza americană a creditelor de risc – subprime – în iulie 2007, produsele fiind notate cu triplu A până în ziua prăbuşirii lor, cât şi criza datoriei publice din zona euro, arată FMI. Iar Michel Barnier, comisar european însărcinat cu Piaţa Internă şi a Serviciilor, consideră că „agenţiile sunt una dintre cauzele crizei pentru că au evaluat prost riscurile. Nu sunt singurele care s-au înşelat, dar în mod clar au eşuat în misiunea lor”. O eroare pe care încearcă să o facă uitată printr-o frenezie a degradărilor.
Timp de un deceniu, agenţiile, în special cele trei mari ale sectorului (Big Three) Standard and Poor’s, Moody’s şi Fitch, au ignorat sistematic problemele structurale ale economiilor periferice. Abia din 2009, adică după ce guvernul grec a recunoscut că a minţit asupra deficitului său public, a început ciclul degradărilor.
La acea vreme, Grecia era notată cu A, a cincea notă bună pe o scară ce comportă 20. La 9 mai, Standard and Poor’s a degradat nota Greciei la obligaţiuni speculative, urmată la 31 mai de Fitch şi la 2 iunie de Moody’s. Coborârea în infern a Irlandei şi Portugaliei a fost identică, deşi datoria lor se situa încă deasupra nivelului speculativ.
Agenţiile de rating „zboară în grup”. De fiecare dată ele degradează o ţară la intervale de câteva zile şi oferă aceleaşi analize. Adesea, urmează cursul temerilor pieţei, dar şi anticipează. Degradarea obligă investitorii să vândă în virtutea regulilor prudenţei, ceea ce conduce la scăderea valorilor obligaţiunilor şi confirmă teama pieţei de prăbuşire a datoriei. Dar agenţiile sunt cele care alimentează instabilitatea pieţelor şi este suficient să privim repetarea scenariului elen la Italia şi Spania. Când, anul trecut, agenţiile au pus Italia sub „supraveghere negativă”, pieţele au atacat datoria italiană, Banca Centrală Europeană (BCE) a decis să o susţină cumpărând pe piaţa secundară. Speculatorii din umbră erau în aşteptare, dar o agenţie a decis, din motive de pură oportunitate politică (S&P nu avea încredere în premierul de atunci, Silvio Berlusconi), să degradeze obligaţiunile italiene, ceea ce a suscitat noi atacuri, ordine de vânzare şi o creştere a dobânzilor. Mişcări care au sufocat de fiecare dată Roma şi au dus la noi degradări.
Scăderea notelor de către agenţii are un efect imediat. Când o datorie părăseşte nota investiţiilor sigure (A), băncile, fondurile de pensii sau de asigurări trebuie să vândă, alimentând căderea valorii lor şi deci creşterea dobânzilor pe pieţele financiare. Urmează o nouă degradare de către agenţii şi deci noi vânzări. Un lanţ întreţinut tocmai de aceste agenţiilor prin monopolizarea mediului economic european.
Putem vorbi de un complot al agenţiilor de rating care îşi servesc clienţii – bănci de afaceri, hedge funds etc.? Specialişti şi analişti în domeniu consideră că singurul mijloc de limitare a daunelor cauzate de agenţii este „tăierea dinţilor şi a ghearelor”, suprimând din legislaţii orice referire la notaţia lor. Astfel, nici o persoană nu va mai fi obligată să vândă obligaţiunile de stat, notele reprezentând doar un aviz printre altele. În Statele Unite, Dodd-Frank Act din iulie 2010 a mers mai departe şi a suprimat orice referinţă la agenţii. Dar în practică nimic nu s-a schimbat, pentru că trebuie încă adoptată o întreagă legislaţie secundară. În Uniunea Europeană, Comisia are în vedere o reglementare privind suprimarea oricărei referinţe la agenţiile de rating.
„Bandă de speculatori”
În media franceză, Edouard Tetreau, şeful unei societăţi de consiliere în strategie, Mediafin, şi profesor la HEC (prestigioasă şcoală de business), arată că „o bandă de speculatori atacă deliberat statele europene îndatorate pe pieţele financiare”. Ei cumpără CDS (asigurare contra nerambursării unei obligaţiuni) – credit default swaps – ale datoriilor suverane europene, vând titlurile şi lansează zvonuri pe pieţe, care sunt preluate de media financiară. Speculatori, fonduri de investiţii, instituţii bancare americane, britanice şi europene caută să aducă Spania şi Italia în faliment şi apoi vor ataca alte state.
Pentru a contracara rapid situaţia, Tetreau recomandă identificarea lor şi trimiterea listei către instituţiile publice, realizarea unei „liste negre” a speculatorilor pe pieţele financiare europene şi interzicerea accesului lor, precum şi realizarea uniunii fiscale cu numirea unui ministru al Finanţelor europene.
Raportul Senatului francez constată că „agenţiile de rating au devenit inevitabile, fără o revenire înapoi posibilă pe termen scurt”. După toate anchetele şi informaţiile adunate în raport, aleşii francezi au descoperit un sistem financiar atât de „intoxicat” de notări încât li de pare imposibil să ceară interzicerea lor. Autorităţile publice nu au făcut nimic pentru a diminua dependenţa. Dimpotrivă, în timp, au făcut din agenţii un fel de „cvasiregulatori”, pentru a se asigura de soliditatea băncilor şi asigurătorilor. O adevărată „delegare a serviciului public fără un caiet de sarcini real”, după cum declara Frederique Espagnac, preşedinta socialistă a misiunii senatoriale. De exemplu, băncile centrale fac apel la rating pentru a aprecia calitatea activelor pe care băncile le oferă drept garanţie.
Cura de dezintoxicare va fi îndelungată. Alternativa trece în special prin evaluări interne ale riscurilor în bănci, ceea ce nu inspiră mai multă încredere decât cele ale agenţiilor de rating. Totuşi, nu trebuie cedat în faţa oligopolului format de cele trei mari agenţii americane de rating şi misiunea parlamentară a formulat 26 de propuneri pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului.
Obiectivul este de instaurare a unei reale responsabilităţi a agenţiilor pentru ratingurile pe care le atribuie, de îmbunătăţire a metodologiei lor şi de creştere a concurenţei. Un regim de responsabilitate civilă la nivel european, cu subscripţia obligatorie a unei „asigurări de responsabilitate civilă profesio-nală”, ar permite sancţionarea agenţiilor când comit erori. Raportul relevă fragilitatea mijloacelor umane mobilizate faţă de marjele generate de agenţiile de notaţie (40-50%, mai mult decât în industria de lux) şi ar fi de dorit ca Autoritatea europeană a pieţelor financiare (AEMF) să publice „un indice armonizat al muncii” analiştilor şi să fie introdus un sistem de certificare profesională pentru asigurarea competenţei lor.
Parlamentarii francezi inten-ţionează să atace suspiciunea de conflict de interese care apasă asupra agenţiilor de rating, pentru că ele sunt plătite de creditori pentru a le nota produsele structurate, faimoase vehicule complexe aflate la originea diseminării subprimelor (credite toxice) americane. Constatând „mitul unei creşteri mecanice a concurenţei” între agenţii – cele trei mari, numite Big Three, deţin ele singure 90% din piaţa europeană, în pofida înregistrării a 17 agenţii la AEMF -, senatorii cer crearea unei noi mari agenţii europene de rating, privată, după un anunţ de ofertă al Comisiei Europene.
Speculatorii atacă deliberat statele europene îndatorate pe pieţele financiare, lansează zvonuri care sunt preluate de media de specialitate şi antrenează creşterea dobânzilor.
