32.2 C
București
vineri, 19 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodCum a ajuns o campioană la tir profesoară de manele

Cum a ajuns o campioană la tir profesoară de manele

Anca Giurchescu a fost dansatoare, ajustor mecanic în fabrică, campioană naţională la tras cu arma şi cercetătoare a dansurilor tradiţionale. 11 ani a fost refugiat politic în Danemarca. A vorbit despre dans în cele mai mari universităţi din lume. Acum, la 80 de ani, studiază manelele.

 

Acum o lună a început un curs de manele la Conservator. Între etnomuzicologii care explicau savant impactul social al manelei s-a remarcat o femeie cu părul blond şi un colier mare şi roşu la gât, care povestea cu entuziasm despre dansul din buric, în timp ce-şi mişca mâinile pe ritmuri turceşti. Abia când s-a ridicat şi a început să meargă poticnit mi-am dat seama că are 80 de ani.

„Spinarea mea e făcută praf! Combinaţia de dans cu tras la armă e foarte bună pentru o şiră a spinării care nu mai e decât morală”, mi-a spus mai târziu, când aveam deja ochii mari şi în cap îmi rulau vreo trei filme care s-ar putea face despre viaţa ei.

Anca Giurchescu locuieşte într-un apartament cu mobilă veche dintr-o vilă din Bucureşti. Tocmai s-a întors de la Trondheim, încântată că a predat ştiinţa dansului în faţa a 60 de studenţi pasionaţi şi bine pregătiţi. Face o cafea, închide laptopul, se aşează la masa grea din sufragerie şi povesteşte cum a ajuns să fie străină în România.

S-a născut într-o familie de ardeleni. Bunicul din partea mamei era Nicolae Mircea, cel care a înfiinţat Caru’ cu Bere în 1899. Tatăl era inginer la Gaz Metan, locuia la Mediaş şi a cumpărat o fermă de cinci hectare la Copşa Mică. Când au venit comuniştii, i-au confiscat-o şi au construit pe terenul ei. După ’89, autorităţile i-au spus că, deşi avea doar 5 ha, tot centrul oraşului e construit pe locul fermei. Nu pot să-i dea înapoi decât casa, care între timp s-a transformat în biserică.

Din clasa a doua a plecat la Sibiu, unde a prins cedarea Ardealului, când toată Universitatea din Cluj s-a mutat aici. Atunci s-a împrietenit cu Dorly, fata lui Lucian Blaga. „Am crescut în familia lor. Atunci Blaga stătea foarte izolat într-o cameră şi când termina venea la noi şi ne zicea: «hai să vă citesc». Dup-aia am aflat că teoria lui era că, dacă copiii ascultă şi le place, înseamnă că ce a scris are un sens. Dacă la 12 ani trăieşti într-o asemenea atmosferă, e clar că-ţi rămâne ceva.”

„Trăgeam la armă, avea vreo opt kile”

Când tatăl a fost făcut director la centrala de gaz metan s-au mutat la Bucureşti. „Am făcut Educaţie Fizică, deşi mama voia să fac Medicină. M-am îndrăgostit de ICEF şi de dansul ritmic.” Atunci se căutau trăgătoare, pentru că echipa României de tir avea numai bărbaţi. Au căutat printre studentele la sport.

„Am avut talent. Într-un an de zile am început să trag în echipe, am fost la Metalul, la Progresul. La un moment dat, am fost vândută pe o motocicletă de la o echipă la alta. Am fost campioană naţională de mai multe ori – trăgeam la o armă, avea vreo opt kile. Era să ies campioană europeană, dar am ieşit pe locul III. La echipe am ieşit primii!”

După un an, eram pe tabloul de onoare când m-au chemat pur şi simplu într-o şedinţă ca să mă dea afară fără nici un motiv: «origine nesănătoasă». Pe vremea aia erau norme şi la facultăţi – să facem curăţenie din burghezie. Şi m-au dat afară o dată, am revenit la seral. M-au mai dat o dată afară şi încă o dată. Deci am terminat nenorocita asta de facultate în 10 ani.”

„Făceam transformatoare. Şi în restul timpului citeam.”

După ce a au dat-o afară din sport, tatăl a sfătuit-o să nu se facă funcţionară, ci să pornească de la munca de jos. „În timpul ăsta am fost muncitoare – am lucrat la Electrotehnica, o fabrică de aparate electrice. Am ajuns ajustor mecanic de mecanică fină, categorie 5. Nu m-am dus la bobinaj, că erau prea multe femei şi alea se certau. Lucram la transformatoare, eram singura femeie între 20 de bărbaţi. Făceam transformatoare. Şi în restul timpului citeam.
Odată, la Ateneu, la un concert, am observat că o doamnă de lângă mine se tot foieşte şi am realizat că eu miroseam. Că mă spălam cu apă de la strung – şi-mi intraseră toată murdăria şi mirosul ăla metalic. D-asta am şi mâinile astea aşa frumoase.”

Atunci tocmai se înfiinţase Instutul de Etnografie şi Folclor, iar la sfatul unei mătuşi s-a angajat la secţia de cercetare de dans. A citit un teanc de cărţi despre asta şi a pornit să facă cercetări de teren, să culeagă dansuri.

„Vorbeam o limbă cu ţăranii, alta cu politicienii, alta cu familia”

„În timpul comunismului, toată cercetarea de dans era un fel de suport pentru mişcarea de amatori, pentru marile ansambluri. Noi, de la institut, ofeream material original, autentic, ca să fie după aia prelucrat pentru scenă pentru festivaluri. Era o încercare de a ocupa tot timpul liber al oamenilor şi de a folosi toate lucrurile acestea frumoase ca un fel de împachetare a ideilor politice. Aici a murit jocul satului, pentru că oamenii în loc să joace la jocul satului, să joace ei liber – veneau şi făceau repetiţii.

Înainte era aşa: una gândeai, una spuneai şi a treia făceai. Ajunsesem să fim atât de buni actori, să jonglăm cu limbajul. De-asta eram un bun cercetător pe teren: vorbeam o limbă cu ţăranii, alta cu politicienii, alta cu familia. Şi mai era una pe care nici nu o spuneam, nu avea voce ce gândeam eu. Această minciună continuă e îngrozitoare. Te formează cumva.”

Cu toate astea, e pasionată de etnocoreologie – ştiinţa dansului tradiţional. În 1962, a făcut parte din grupul de lucru al Consiliul Internaţional de Muzică Populară care a pus bazele ştiinţei. „Am încercat să descoperim o gramatică – dacă dansul se danseaza înseamnă că are o structură, are o gramatică: Cum fac oamenii când dansează? Noi lucram pe dans, cei din Vest vorbeau despre oamenii care dansează, despre funcţia dansului, cum poţi prin dans să cunoşti o societate.”

Atunci a început să privească mai atent oamenii care dansau şi nu doar dansul în sine. Tot aşa s-a interesat de cultura ţiganilor. „Pe vremea aia nu te ocupai de ţigan. Ne ocupam doar în măsura în care erau muzicanţi. Care e tradiţia lor? Care este viaţa lor la marginea unui sat? De asta nu m-ar fi lăsat să mă ocup.” Până la urmă a ajuns să-i studieze, dar ca să ajungă acolo a trecut printr-un exil de 11 ani.

„Unde ţi-e paltonul? Nu ne mai întoarcem”

„Am plecat în ’79. Soţul meu punea în scenă cu Teatrul de Comedie într-un turneu în Danemarca. Deci el era în Danemarca, iar fata mea a reuşit să capete o viză de turist în Suedia.” În mod normal, nu i-ar fi lăsat să plece în acelaşi timp, dar era haosul de dinaintea unui congres PCR, aşa că a plecat şi ea la un seminar la Belfast.

„După vreo două zile de seminar, am dat telefon şi am vorbit cu soţul meu, care mi-a zis : «Vino la premieră. Vino să vezi spectacolul!» Când am ajuns acolo, primul lucru pe care m-a întrebat a fost : «Unde ţi-e paltonul?». L-am întrebat: «Păi de ce?» Era noiembrie atunci. Mi-a zis: «Nu ne mai întoarcem.» Ai impresia că ţi se umflă capul. E sentimentul că mori, să accepţi că mori pentru o lume şi ai sau nu ai şansă ca să mai renaşti în altă parte.

Au fost zile întregi când eram absolut singură, nu ştiam limba, nu aveam pe nimeni… şi intram în Biblioteca Regală dimineaţa şi mă întorceam seara. A fost o perioadă de acumulare extraordinară, chit că o făceam la 50 de ani când trebuia să o fac la 20. Cât am fost plecată din ţară am tot ţinut conferinţe la universităţi mari: am fost la Harvard, la Cornwell, la Berkley, la UCL, la Standford, în multe locuri. Cercetare nu făceam, dar încercam să pun materialul românesc într-un context teoretic”

„Bucureştiul era ca un bazar. Te duceai să cumperi carne şi te întorceai cu pantofi”

Imediat după revoluţie, a revenit în România şi s-a trezit că se simte un străin în propria ţară. „Româna s-a schimbat imens. Străin în Danemarca – da, logic. În schimb, nu credeam că o să fiu străină în România. M-a şocat că Bucureştiul era ca un bazar. Te duceai să cumperi carne şi te întorceai cu pantofi.”

Însă tot haosul ăsta avea ceva fermecător. „Întâlnirea mea cu manelele e de toată minunea! Sindicatul Şoferilor a trimis o grupare de 30 de inşi să facă un curs de democraţie în Danemarca, iar eu am fost traducător. Stăteam lângă şofer – cum intram în autuboz, cum auzeam o muzică ce-mi se părea străină. Am ascultat zile întregi aceste manele care mie mi se păreau străine ca intonaţie şi foarte agresive în text. Râdeam de nu mai puteam, erau uşor pornografice, dar foarte amuzante, despre viaţa ţiganilor în special.

La 60 de ani, a pornit din nou să facă cercetări de teren – a studiat relaţiile dintre români şi maghiari, apoi comunităţi ţigăneşti. „Ca apoi să vorbesc cu Speranţa Rădulescu – ea a zis hai să ne ocupăm de manele. Spunea că are nevoie de cineva care să se ocupe de dans: Şi i-am zis: «Cum să nu? Că eu cu ţiganii mei sunt acolo!»”

„Acelaşi om poate să se uite la manele şi să asculte Bach”

Aşa a ajuns să ţină cursul de manele de la Conservator. „Acelaşi om care poate să aibă credinţă şi superstiţii, dar să fie foarte modern altcumva, acelaşi om poate să se uite la manele şi să asculte Bach. Eu lucram la manele şi ascultam muzică preclasică.”

Anca Giurchescu vede societatea ca pe un vârtej în plină schimbare: „Te duci la un disco şi dansează techno şi rap, iar la 12 noaptea fac pauză şi dansează învârtita.” Iar curiozitatea pare să-i sporească cu fiecare minut. Săptămâna asta o să meargă la clubul de lux-manele Million Dollars să vadă care-i ultimul răcnet în cea mai hulită muzică din România.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă