15.3 C
București
luni, 23 mai 2022
AcasăLifestyleFoodCu copiii la proteste sau nu? O alegere dificilă pentru părinți |...

Cu copiii la proteste sau nu? O alegere dificilă pentru părinți | DEZBATERE

Prezența copiilor la manifestațiile din ultimele săptămâni a iscat polemici aprinse în societate. Cum au explicat părinții decizia de a-i duce pe cei mici la proteste? Au fost acești copii expuși vreunor riscuri? De la ce vârstă pot ei să înțeleagă ceva din viața cetății? Analizăm toate variantele, alături de părinți, un profesor, un sociolog și un psiholog.  

Din dorința de a le oferi o lecție de viață, dar și pentru că nu aveau cu cine să-i lase acasă, mulți părinți și-au adus copiii la proteste, în special în timpul zilei. Gestul a fost salutat de președintele Klaus Iohannis care, în discursul pe care l-a ținut la începutul lunii februarie în plenul Parlamentului, i-a felicitat pe părinți „pentru o lecție autentică de democrație“, invocând rolul educației într-o societate.

Pe de altă parte, s-a iscat o discuție paralelă despre legalitatea aducerii copiilor la proteste. Amenințările i-ar putea descuraja pe părinți să-și mai ia copiii la manifestații. 


Citește și opinia lui Silviu Sergiu, senior editor România Liberă: PSD, un Barnevernet securisto-comunist

Comportamentul PSD din aceste zile seamănă foarte mult cu tehnicile securiștilor comuniști. Guvernanții încearcă să ucidă din fașă instinctele protestatare, amenințând părinții că vor fi pedepsiți dacă-și aduc copiii la proteste. Aici nu e vorba de teama de a plăti o amendă. Experiența familiei Bodnariu cu Barnevernet-ul din Norvegia e prea proaspătă pentru a nu genera angoase. Unii protestatari se gândesc, poate, că riscă decăderea din drepturile parentale. S-ar putea să exagerez. Frica, însă, poate genera comportamente bizare.


 

Părinți pro-participare

Am întrebat câțiva părinți despre ce i-a determinat să-și ia copiii la proteste și cum au gestionat situația.

Dedi Grigoriu:

„Am mers cu Luca la proteste, nu doar cele de acum, ca să vadă ce se întâmplă acolo. Când eram de vârsta lui și chiar mai mare, credeam că la proteste lumea se bate sau se împușcă. Știam că «nu se iese la așa ceva» pentru că e de rău. Au trecut ani buni până să văd ce putere și ce energie bună au ieșirile în stradă. Sper ca pentru copiii noștri să nu fie de speriat să își ceară drepturile.

La protestul copiilor nici nu a fost nevoie să îi propun să mergem, căci ne-a spus el singur că vrea să meargă. Știa deja de ce ieșim, căci mai fusese, iar prima explicație a fost suficientă ca să motiveze fețele noastre încruntate a revoltă și dispreț: «Dar, tata, de ce mergem după grădiniță la protest?» «Pentru că niște oameni au furat și acum vor să scape.» «Și dacă ieșim noi nu mai scapă?» «Nu știu, tăticule, dar măcar mă aud cum urlu de supărare.»

I-a plăcut ideea că poate să strige cât îl ține gura împreună cu mii de oameni. Ba mai mult, a început să buchisească textele de pe pancarte și și-a făcut și el una, așa, cu scris împiedicat de copil de grădiniță. La 6 ani eu nu știam nici măcar cuvântul «protest» sau «pancartă», d-apăi să am parte de asemenea experiență frumoasă. Nu știu cu ce va rămâne după experiențele astea, cred doar că va simți că face parte dintr-o mare de oameni care la nevoie se întâlnesc și mută munții din loc.“

Alina Băisan: „În primele zile în care s-au declanșat protestele recunosc că n-am simțit nevoia să ies în stradă. Mersul la Guvern mi se părea mai degrabă un pretext de socializare decât un exercițiu civic. După care a venit noaptea în care au dat Ordonanța și ne-am zis că e groasă, trebuie să ieșim și noi. Am încercat într-o seară să o luăm și pe Alma, care acum are 2 ani și jumătate, dar s-a speriat de zgomotul din piață și unul dintre noi a trebuit să meargă cu ea acasă. După care, am fost cu rândul. Așa că Protestul Copiilor mi s-a părut ocazia perfectă să îi facem cunoștintă cu ideea de protest pașnic. Era ca de 1 iunie în Piața Victoriei. Copiii mici se bucurau de desenele pe asfalt, cei un pic mai mari strigau mândri «Am ieșit din casă pentru că ne pasă», un băiețel scria cu carioca numele lui Iohannis. Nu știu cu ce frânturi de cultură civică vor rămâne copiii ăștia. Probabil nu pot înțelege dimensiunea evenimentelor la care iau parte, dar cred că ceva din energia acestor zile va rămâne undeva în subconștientul lor. Poate când vor crește mari vor avea curiozitatea să afle ce s-a întâmplat acum. Eu aveam șapte ani la Revoluție și îmi amintesc emoția acelor zile. Îmi amintesc că, după ce s-a terminat totul, am ieșit de mână cu tata în stradă și ne-am alăturat unei mulțimi de oameni care mergeau spre piața civică și sărbătoreau terminarea dictaturii. Nu cred că Alma a înțeles mare lucru ieșind în stradă, deși când așteptam să se facă verde la semafor, i-a zis unei bătrâne de lângă noi: «Ghici unde am fost eu? La protest». Mi-a oferit pretextul perfect să o liniștesc pe doamnă că în piață nu sunt acte de violență, așa cum a văzut ea la televizor.“

Denissa Scutaru:

„Am ales conștient să facem parte, în calitate de familie, dintr-un gest colectiv de revoltă pașnică împotriva minciunii. Vrem, ca atunci când va fi suficient de mare, să-i explicăm copilului importanța exprimării libere și a spiritului civic. Dacă bunicii lui au trăit în bezna comunismului, noi am văzut parțial soarele, generația copilului nostru poate fi generația aceea curată care să vadă cerul senin al democrației. Or ea nu poate fi învățată decât prin acțiune și nu din cărți de istorie. Voi păstra pancarta și pozele, și abia aștept să-i povestesc cum a făcut parte activ dintr-un protest care, împreună cu celelalte, s-a transformat într-un fenomen al democrației în Europa. Cumva, deși mic, a scris și el istorie.“

Tibi Codorean: „I-am explicat copilului – care are 10 ani – cum stă treaba în politica de la noi făcând paralela cu Harry Potter și a insistat să ieșim, copiii având în general o foarte bine echilibrată busolă morală. A înțeles că oamenii puși să lucreze pentru noi toți lucrează noaptea și pe ascuns, doar ca să le fie lor bine. E ca și cum am avea cu toții un șef de clasă care, după ce a furat din fondul clasei, a vrut să dea o lege prin care să nici nu poată fi contestat de cei care l-au pus în fruntea clasei. Când o pun în termeni așa simpli, devine foarte clară nevoia de a protesta. Din toate acestea sper nu doar să învețe să se comporte mereu corect – știe deja asta –, vreau să dobândească exercițiul de a protesta și de a se opune nedreptăților.“

Victoria M. (Belgia):

„Ni s-a părut ceva natural și normal ca cei mici – 4 ani și un an – să fie împreună cu noi, căci drepturile pentru care cei din stradă le cer sunt și ale lor, mai ales ale celor mici, care vin după noi. Atâta vreme cât e vorba de un protest pașnic, nici n-a fost vorba să facem altfel. Prima dată l-am luat când avea 9 luni, venisem în București și am mărșăluit și la un protest, atunci pentru Roșia Montană. Apoi au mai urmat cozile de la votul din diaspora, care ne-a prins ba în Paris, ba în Bruxelles. Tot timpul cu noi, în brațe, în port-bebe, cum s-a nimerit. Și chiar dacă nu locuim în Bruxelles, tot ne-am dus și mergem cu ei.

Acum, la cei 4 ani, am încercat să-i explicăm cumva ce se întâmplă. I-am spus că sunt niște oameni care fac lucruri urâte, prostii și alți oameni suferă. I-a identificat drept hoți, atunci când m-a întrebat ce prostii și i-am spus că au furat și fură. Cred că a făcut legătura cu povestea dintr-o carte pe care o mai citim, unde doi hoți pun la cale să fure văcuța unui fermier, dar o buburuză «care nu vorbește niciodată, dar aude și vede» împreună cu celelalte animale de la fermă le-a dat planul peste cap și mai mult, aceștia, hoții, au ajuns pe mâinile polițiștilor, iar viața la fermă a redevenit calmă și normală.

Erau și copii la protest, și mici, și mai măricei, tineri și mai vârstnici. Prietenii noștri din Bruxelles la fel au venit, cu cei mici, cu pancarte pregătite de acasă. Adunările în stradă și protestele nu sunt doar un mod de a ne face auziți, dar și faptul că ne strângem acolo împreună cu alți oameni, se acumulează o energie frumoasă și renaște spiritul civic în noi, chiar dacă suntem departe de casă.“

VOX POPULI: „Locul copiilor nu e în stradă“

Au fost, însă, și persoane care și-au exprimat dezacordul față de prezența copiilor la proteste. Iată ce spun acestea.

Diana Dumitriu: „Orice mare aglomerare de oameni este potențial periculoasă. Nu numai din motive de degenerare în violență. Pot fi imaginate «n» scenarii, motiv pentru care nici în ruptul capului nu mi-aș aduce copilul – și mic! – la protest. Dusul copilului la un miting politic este ca orele de religie în școli. Copilul nu e suficient de mare încât să judece, să își creeze propriile opinii sau orientări politice. Practic, e un soi de îndoctrinare.“

Vasile Vulpe: „Mulțimea este, în general și metaforic, un monstru cu mai multe capete, este imprevizibilă și nu știi când, din ce motive, începe înghesuiala și călcatul în picioare, și atunci ce faci cu un copil în brațe? În plus copiii trebuie feriți să vadă lucruri rele, vor visa urât. Mai bine este să îi învățăm de mici lucrurile bune, iar când vor fi mari le vor face din obișnuință. Ai mei sunt mari, dar nu mi-aș duce nepoții în aglomerație, mai ales acum în era terorismului. Prevederea este mama înțelepciunii.“

Larisa Goanță: „Eu văd lucrurile așa: oamenii din Piață protestează contra unui atentat la siguranța statului de drept, contra unui set de principii și valori care le-au fost atacate abuziv de către o șleahtă de nemernici. Or, pentru asta nu te poți folosi de imaginea unui copil care nu poate discerne nimic din ceea ce se întâmplă acolo. Datoria ta de părinte este să manifești cu toată convingerea, dar într-un mod civilizat, că ceea ce fac oamenii ăia acolo este greșit, abuziv, ilegal etc. Pentru că tu ești adult, ești informat și poți argumenta direcția greșită pe care merge Guvernul.“

Corina Coandă: „Locul unui copil e în pat, cu o carte de povești, înainte de culcare, nu în stradă, unde nu e un vocabular prea adecvat. I se poate explica ce înseamnă un protest, nu se știe ce impact poate avea asupra unor copii care sunt în formare, iar strada nu-i deloc constructivă..“

Claudia Anton: „Poți insufla valorile după care te ghi-dezi în multe alte feluri. Poți să-l educi și să-l formezi ca om capabil să ia decizii și să facă propriile alegeri. E de făcut un experiment: câți din copiii de câțiva ani, cu pancarte în mână, vor putea înțelege și vor fi de acord cu demersul părinților lor?“  


Citește pe aceeași temă:  FOTO+ LIVE VIDEO. Nou protest al părinților și copiilor, în Piața Victoriei din Capitală, după încercările de intimidare ale autorităților din ultimele zile


#REZIST. Unicef, poziție privind participarea copiilor la proteste: Copiii au dreptul de a participa la manifestații, dacă sunt pașnice


„E important să nu îi punem în pericol și să nu îi ducem la protest împotriva voinței lor“

Ce și cum le spunem copiilor despre proteste și cauzele lor? Ioana Chicet-Macoveiciuc, care scrie cărți pentru copii și adulți, și autoarea blogului „PrințesaUrbană.ro“, ne povestește cum a procedat cu propriii copii.

RL: Cum le-ați explicat copiilor evenimentele din aceste săptămâni?

Ioana Macoveiciuc: Copiii noștri au 5, respectiv 2 ani și jumătate, și mereu le-am explicat adevărul despre lucrurile față de care au manifestat interes sau pe care le-am considerat importante pentru binele și siguranța lor. Le-am explicat ce înseamnă un stat, cum el trebuie să gestioneze banii pe care noi, toți cei care muncim, îi plătim către stat, pentru că statul trebuie să construiască multe lucruri de care noi toți avem nevoie: spitale, școli, parcuri, drumuri, locuri de joacă. Le-am spus apoi că oamenii care conduc acum statul vor să schimbe regulile, ca să poată fura acești bani, și că asta ne afectează pe toți. Iar noi ieșim acum în stradă mulți și strigăm ca să le arătăm că nu suntem de acord ca ei să facă asta. Fetița a înțeles. Băiețelul a mai cerut o porție de supă cu găluște.

Care a fost reacția lor când au auzit despre proteste?

Au auzit despre ele când am mers la primul marș, acum două săptămâni. Au întrebat ce strigă oamenii și de ce, de sunt supărați, de ce sunt mulți.

Ce v-a motivat să-i duceți la proteste?

Principalul motiv a fost că nu avem cu cine să îi lăsăm. Știam că protestele sunt pașnice, fuseserăm în zilele anterioare, așa că i-am luat și pe ei, după-amiaza, ca să vadă ce înseamnă să-ți exprimi civilizat punctul de vedere, atunci când acesta e diferit de al celor care ne conduc. Seara, când numărul protestatarilor a crescut, când spiritele au început să se încingă și s-a făcut rece, unul dintre noi i-a dus acasă, celălalt a rămas la protest.

Ce și cât au înțeles din ce se întâmpla în stradă?

Fetița (5 ani) a înțeles că sunt vremuri tensionate. De zece zile, unul dintre noi pleacă seara la ora 7 și revine mult după ce ei se culcă. Discutăm mult, inclusiv despre emigrare. Nu aveam cum să le ascundem această realitate, care îi afectează. Trecem prin toate împreună, fără însă a-i expune la lucruri periculoase, care îi pot speria sau destabiliza.

Cu ce sperați că vor rămâne din aceste zile?

Îmi doresc mult ca ei să prețuiască dreptatea, adevărul, legile, respectul față de alții și libertatea de expresie. Ce se întâmplă acum este un prilej foarte bun să le fim un exemplu în acest sens.

Ce recomandări aveți pentru părinții care vor să facă educație civică pe înțelesul copiilor?

Cred că e important în primul rând să nu îi punem în pericol în nici un fel și să nu îi ducem la protest împotriva voinței lor. Cred că trebuie ca lucrurile să le fie explicate corect, adevărat, pe înțelesul lor. Să îi privim în ochi și să le spunem sincer ce credem și de ce e important pentru noi toți și mai ales pentru ei tot ce se întâmplă.

Prof. dr. Florian Colceag: Frica rămâne în sufletul copilului toată viața“

Florian Colceag este expert internațional în educația copiilor, fondatorul IRSCA Gifted Education, matematician și profesor.  

RL: Cum vedeți prezența copiilor la proteste? Considerați că mai degrabă le-ar dăuna sau, din contră, ar putea contribui la dezvoltarea personală?

Florian Colceag: Să ne lămurim întâi asupra istoriei. Când s-au făcut primele experimente nucleare în Statele Unite, în Deșertul Nevada, au venit o mulțime de spectatori la evenimentul social care însemna explozia unei bombe atomice. Toți au murit de cancer. Pentru că ei nu știau la ce asistă, habar nu aveau care sunt consecințele. Acum, păstrând proporțiile, în mod evident, orice mișcare socială este haotică. Pentru a păstra o bună rânduială a mișcării respective, să nu intre în stări haotice, e nevoie să nu apară niște declanșatoare suplimentare, cum ar fi, de exemplu, cineva care trage un foc de pistol în aer – să zicem – și toată lumea spune: „Gata, au venit teroriștii!“ și se creează agitație. În clipa următoare, lumea se mișcă în toate direcțiile. Noi am avut tiribombele acelea pe care le-au aruncat nu știu ce indivizi, suporteri de echipe de fotbal.

Ai o zonă de instabilitate în care, sincer, nu cred că copiii ar trebui sa fie expuși. Oamenii care se duc la o manifestare în care își spun crezul, credința lor în mai bine, sunt, mai mult sau mai puțin, conștienți și de riscurile pe care le poate avea o astfel de manifestație și nu cred că îi interesează să existe riscuri și pentru copii. În general, copiii ar trebui protejați. Într-adevăr, pentru ei ar fi o lecție de viață de la o vârstă încolo.

De la ce vârstă poate un copil să înțeleagă mizele unui protest?

Cam de la 9-10 ani. Pentru că la 10 ani au suficientă înțelegere socială cât să perceapă inclusiv detaliile fine. La 6 ani e un sfârșit de etapă, când încurcă realul cu visul, cu desenele animate și cu filmul. Rămâne o urmă traumatică, fără semnificație și înțeles. La vârstele și mai mici îi afectează altfel. În primul rând emoțional. Ei, în perioada vârstelor mici, trebuie să rămână stabili pe încredere, curiozitate și libertate.

De la o lună până la 5-6 ani, încă au o cunoaștere socială insuficientă și pe ei cel mult îi va mira zgomotul, îi va nedumeri și îi va speria. Iar în momentul în care îi expui la frică, frica nu se mai șterge. Rămâne în sufletul lor ca eveniment traumatic poate toată viața.

Eu sincer îi sfătuiesc pe toți cei care vor participa în continuare la demonstrații să nu prea expună copiii. Lecția de viață le-o pot da din momentul în care au destulă inteligență socială. De la 10 ani încolo înțeleg mai bine decât părinții. La 9 ani, percep foarte mult, dar încă nu complet. De la 8 ani încep să perceapă, dar sunt încă ușor de traumatizat.

Mai e un lucru. Toate mișcările acestea, în afară de faptul că sunt haotice, nu se finalizează vreodată cu pace. Aduc frustrări care ge-nerează alte mișcări. Și copilul e bine să crească în pace sufletească, nu în stare de șoc și amenințare. Am văzut cazuri de copii care au trăit în stare de șoc și amenințare în Africa și care la 7 ani trăgeau cu pușca în alți oameni. Aici e problema: ce cultivăm în mintea și în sufletul copiilor, ca să vedem ce va ieși în continuare din ei, ca oameni.

 

Mircea Kivu, sociolog: „Se denaturează esența protestului“

RL: Cum vedeți prezența copiilor la proteste? Considerați că mai degrabă le-ar dăuna sau, din contră, că ar putea contribui la dezvoltarea personală?

Mircea Kivu: Probabil depinde de la copil la copil. Însă problema mea nu asta e, ci că genul acesta de protest este eminamente o manifestare a voinței, adică oamenii se duc acolo și spun: „Eu sunt pentru sau împotriva acestui lucru“. E un mic triș atunci când cineva spune că au fost 150.000 de oameni care nu sunt de acord cu ceva. De fapt, printre cei 150.000 se aflau și copii care nu se știe dacă erau sau nu de acord, că nu i-a întrebat nimeni. Ei sunt aduși acolo. Părinții le explică sau nu, dar nu e sigur că le dau și să aleagă, mai ales că am văzut și copii foarte mici. Dreptul copilului presupune că acesta nu are discernământ, iar atunci nu poți să te folosești de voința lui sau de lipsa lui de voință.

Copiii sunt botezați când nici nu știu ce sex au. Eu nu sunt de acord cu botezul la vârsta la care nu există discernământ. Isus a fost botezat, dar la vârsta la care avea discernământ. Cred că e oarecum același lucru. Tot un fel de înregimentare.

Eu nu discut din punctul de vedere al impactului asupra evoluției copilului, cât prin faptul că oarecum se denaturează esența protestului. Merg să protesteze cei care au o opinie foarte fermă.

Nicoleta Larisa Albert, psiholog:

Educația civică, obiectivul participării copiilor la proteste?

Unii consideră această decizie ca fiind benefică pentru copii, alții ca fiind un pericol. Și nu suntem aici ca să judecăm pe cineva, ci ca să vedem ce putem învăța din această experiență.

Poate cineva să sfătuiască pe altcineva să meargă cu copilul la proteste sau să nu meargă? Nu. Sfaturile se dau la cerere și numai în anumite cazuri necerute. În situația de față nu mi-aș asuma nicio secundă să încurajez sau să sfătuiesc la modul general și în masă participarea, dar îmi permit să recomand să reflectăm cu grijă și responsabilitate. De ce? Pentru că nu știu, în primul rând, ce vârstă are copilul părintelui care citește. Și mai sunt și alte criterii pe care le voi detalia. Și atunci, o abordare de tip „ce spun psihologii“ sau liderii de opinie o văd riscantă pentru părinți, dacă nu este prezentată diferențiat.

Viziunea pe care mi-o asum și în care cred când vine vorba despre toți părinții este următoarea: decizia se ia personalizat! Pentru un copil de 14 ani, să spunem, care a participat la manifestare ziua, când totul decurgea pașnic și i s-a explicat adecvat fenomenul, lucrurile au o dimensiune, în timp ce pentru un copil de 3 ani care merge la manifestare seara târziu, printre vuvuzele și adulți care își strigă nemulțumirea neadecvat, lucrurile cu siguranță au impact emoțional foarte diferit. Evident, sunt două extreme aproape, dar între cele două exemple lucrurile stau mult mai specific de la caz la caz și de la context la context. Sigur, se observă o diferență clară, dar ambele situații au existat. Mă întreb: își asumă cineva recomandarea participării în ambele situații?

Decizia se ia pornind de la interesul superior al copilului. Acum, aici apare iar diferențierea: cum înțelege fiecare decizia în interesul său în beneficiul copilului. Sunt părinți care spun că tocmai pentru copil au mers împreună cu copilul și părinți care declară că tocmai pentru copil nu l-ar duce la manifestare. Nu ne ducem acum către credințele fiecăruia despre viitor și binele comun: rămânem la decizia strict în dreptul acestui cadru.

Și acum vă propun următorul exercițiu: închidem puțin televizorul, internetul, radioul, discuțiile cu prietenii din același grup, părerile pro și contra, și ne uităm cât mai mult posibil către cea mai importantă persoană: către noi.

Sunt, eu, părintele copilului/copiilor și este nevoie să văd ce simt și ce gândesc despre participarea copilului meu la proteste. Invit să facem asta din următoarele perspective:

– în raport cu nevoile mele de participare;

– în raport cu nevoile copilului meu de participare;

– în raport cu valorile și convingerile mele.

Și pentru fiecare să îmi atribui un mesaj sau întrebări. La punctele 1 și 3 pare să fie mai simplu pentru că este vorba numai despre mine.

În ceea ce privește decizia în locul copilului sau împreună cu copilul meu, atunci am altă responsabilitate pe care este musai să mi-o asum din rolul de adult, garantul copilului. Este posibil să fie mai dificil să fiu obiectiv dacă las nevoile mele de participare să mă invadeze când iau decizia și pentru copilul meu, totuși, pornind de la premisa că fiecare dintre părinți își evaluează acțiunile în dreptul copilului mai presus de a urma „un trend“ sau orice altceva, nu văd de ce aș evita următoarele întrebări:

– îi garantez siguranța fizică?

– îi garantez siguranța emo­­țională?

– își strigă emoția lui sau pe a mea?

– el vrea să participe?

– îi traduc în beneficiul lui (beneficiul lui nu înseamnă neapărat pe înțelesul lui) ceea ce se întâmplă?

– sunt foarte sigur că nu îl las cu o lecție pe care
mi-am dorit-o bună pentru el ca fiind învățată pe termen mediu și lung în dezavantajul lui? – unii oameni sunt răi-răi și alții buni-buni, lumea e împărțită în hoți și anti-hoți, DNA e bau-bau care te ia etc.

– ce vârstă are copilul meu?

– eu cum m-aș simți să văd o mulțime de adulți care spun că pentru viitorul meu sunt acolo, ca să fie sigur? – adică acum nu e sigur, m-aș gândi.

– și în final: merg cu el la protest pentru el – a nu se intra în filozofii despre vii­tor, ne raportăm la acest cadru – sau merg cu el la protest pentru că mi-aș dori să…, aș vrea să vadă că…, aș vrea să arătăm că…? – a se completa de către fiecare.

În concluzie, dreptul la educație personalizată îi revine fiecărui părinte, dar niciun statut sau rol nu dă dreptul cuiva să influențeze decizia unui părinte. Mesajele să fie de conștientizare și de o parte și de alta.

Demonstrațiile și lecțiile de educație civică pot fi benefice pentru copil , dar nu în orice context sau pot fi și benefice, dar la pachet cu lucruri pe care nu le putem controla și garanta.

Au fost părinți care au spus că riscul poate fi oriunde și oricând: de acord, însă să ne uităm și la potențialul de risc. Dacă îl simt ridicat, ca părinte, am dreptul să mă întreb dacă vor mai fi și alte ocazii pentru educație civică. Nu intrăm pe făgașul analizei oamenilor prezenți la manifestație: posibil ca mai mulți sau toți să dea dovadă de comportament adecvat, dar se impune o di­ferențiere: un concert, spec­­tacol, eveniment de divertis­ment au un obiectiv și un potențial de manifestări spontane inadecvate din partea oricui, iar un protest impregnat de adevăruri personale are alt potențial de manifestări spontane inadecvate.

De aceea văd lucrurile diferențiat și îmi asum să pierd simpatia tuturor în beneficiul deciziei informa­te, mai ales când vorbim despre copii: nevoia adulților de participare este un su­biect și participarea copiilor este un alt subiect asumat de fiecare în parte.

E adevărat că, dacă este un copil mai mare care aude la școală, pe stradă, la TV ce se întâmplă, nu putem să ne prefacem că n-a auzit. Este sănătos să îi vorbim autentic și sincer despre ceea ce se petrece, dar avem șansa să evaluăm dacă nu îi livrăm și alte convingeri personale sau ale mulțimii: atacuri la persoane, lozinci cu impact negativ, grijile noastre, emoțiile noastre sau ale mulțimii. Și acestea țin tot de educație civică. Și fiindcă am zis de educație, îmi aduc aminte acum de o doamnă învățătoare pe care am cunoscut-o în cadrul proiectului „Părinte și Profesor Azi“ care mi-a spus: „Doamnă, educația se face, în primul rând, în liniște“. Și am crezut-o, pentru că am simțit că mesajul vine din suflet și din experiență.

Mă gândesc că este un bun prilej să reflectăm în liniște fiecare în dreptul său, iar dacă simțim că ne deran­jează că alții au alte opinii, să căutăm și mai multă liniște. Ne va face bine și nouă, și copiilor noștri: au nevoie în primul rând de părinți bine cu ei. Toate gândurile bune, tuturor părinților!

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă