» Vechile fortificatii din judetul Cluj au fost lasate in paragina.
» Cu toate acestea, ele continua sa dea marturie despre trecutul glorios al Principatului Transilvaniei.
Imprejurimile orasului Cluj-Napoca sunt pline de ruinele unor cetati care in Evul Mediu constituiau un adevarat lant de aparare pentru oras. Acum, din aceste cetati nu au mai ramas decat legendele si ruinele.
Dabaca, fosta resedinta regala
Cetatea Dabaca este o fosta cetate regala si resedinta comitatului Dabaca. In secolele X-XIV a jucat un rol important in istoria Transilvaniei. Primele cercetari ale cetatii apartin din 1837 lui K. Hodor, urmate in 1942 de sondajul arheologic al lui K. Crettier si apoi de o cercetare arheologica amanuntita initiata in 1964 de catre echipa lui Constantin Daicoviciu. Cetatea are forma inelara si era formata dintr-un numar de patru incinte fortificate, cu un diametru total de 600 m. Este asezata pe terasa superioara a Vaii Lonei si avea rolul de a mentine controlul asupra drumului de transport al sarii de la Sic la Poarta Mesesului. Prima cetate a fost ridicata in secolul al IX-lea. K. Hodor, care a descris in 1837 ruinele cetatii, presupunea ca a fost ridicata pe locul unei cetati dacice.
Cetatea secolelor IX-X era aparata cu santuri si cu valuri de pamant. Atat turnul, cat si zidul au fost distruse in timpul invaziei mongole din 1241. Arheologii romani si-au concentrat multa vreme eforturile pentru a descoperi elemente care sa sustina textul din Gesta Hungarorum, cum ca cetatea ar fi reprezentat resedinta conducatorului local Gelu. Aceste eforturi nu au fost incununate de succes, desi, contrar opiniei arheologului maghiar Bona, locuirea sitului in secolul al IX-lea a fost confirmata de o serie de obiecte. Cetatea nu a reusit sa isi recastige importanta dupa invazia mongola. Pietrele cetatii au fost folosite ulterior la construirea castelului Teleki. In prezent, resturile cetatii sunt partial acoperite.
Cetatea Dabaca este mentionata pentru prima data in anul 1214, iar in 1243, printr-un act de donatie, regele Bela al IV-lea al Ungariei a donat un numar de trei sate care apartineau cetatii catre comitii Theotonicus si Hermann, in semn de multumire pentru serviciile lor. Cu aceasta ocazie apare mentiunea "terras castri nostri de Doboka". In 1271, ea a fost daruita banului Micud, ca rasplata pentru faptele sale de vitejie, donatie confirmata in 1279 de regele Ladislau Cumanul al Ungariei, care va dona satele cetatii Dabaca banului Micud de Severin, iar domeniul va ramane in proprietatea familiei acestuia. O alta mentiune a satelor comunei avem din secolul al XVIII-lea, cand acestea sunt incluse in domeniul Bontida al lui Gheorghe Bánffy, guvernator al Transilvaniei. Astazi, din cetate nu au mai ramas decat ruinele, iar istoricii o considera drept una dintre cetatile care i-au apartinut voievodului Gelu, fapt neatestat insa arheologic.
Fortareata episcopilor
Cetatea Fetei mai este cunoscuta si sub numele Cetatea Floresti, pentru ca a fost construita in apropiere de localitatea Floresti, langa municipiul Cluj-Napoca. Cetatea a fost construita de catre episcopii Transilvaniei in anul 1241, drept punct de paza si observatie in fata invaziilor tatarilor. Aceasta a fost daramata in 1437, in perioada rascoalei taranesti de la Bobalna. In clipa de fata, mai exista doar o serie de ruine si o gaura de put din care porneste un tunel subteran, blocat la cativa metri de o poarta din fier.
Conform unei legende locale, din acel loc ar porni un tunel care leaga cetatea de biserica "Sfantul Mihail" din Cluj-Napoca. Acest fapt nu a fost insa confirmat de arheologi. Numele cetatii provine dintr-o legenda locala: se spune ca in timpul invaziilor tatare o fata din sat a fost prinsa de tatari si, in ciuda torturilor, nu a dezvaluit locul in care se ascunsesera oamenii din sat. In amintirea sa cetatea a fost denumita Cetatea Fetei.
Cetatea Liteni, cadoul imparatului Sigismund de Luxemburg
Atestata documentar din anul 1324 sub numele "Castrum Leta", cetatea Liteni a avut un trecut foarte zbuciumat. In anul 1405, imparatul Zsigmond Luxemburgi (Sigismund de Luxemburg, 1368-1437) a daruit cetatea orasului Cluj, mai tarziu a impartit mosiile cetatii in trei: lui Janos Jakcs, lui Vana (un judecator) si lui Laszlo, voievod de Beius. Dupa moartea imparatului Sigismund de Luxemburg, cetatea a trecut mai intai in proprietatea lui Dezsö Losonczi, iar mai tarziu (dupa anul 1441), in proprietatea lui Márk Herepei. In anul 1456, Ioan de Hunedoara a daruit cetatea unei verisoare a lui Janos Pongracz, unul dintre nobilii de seama ai Transilvaniei, care se numea Klara Csolnokosi. Dupa ce familia acesteia s-a stins, cetatea a trecut succesiv in mainile mai multor proprietari precum Orsolya Perenyi, Ioan Corvin, Francisc Balasa, Boldizsar Artanhazi Bornemissza si altii.
A fost grav avariata ca urmare a exploziei magaziilor de pulbere din subteranele cetatii la 12 februarie 1562, in urma unui asediu. In 1569, ruinele si padurile aferente din vecinatate au fost daruite lui Janos Geczy, care a facut cetatea din nou locuibila, iar descendentii lui au stat aici timp de un secol, pana aproximativ in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Numeroase legende se leaga de numele Geczy (numele "Cetatea Geczy" vine din aceasta perioada).
"Nu exista informatii precise asupra datei si cauzelor abandonarii definitive a cetatii, dar este probabil ca aceasta s-a petrecut in timpul Razboiului Curutilor condusi de Francisc Rákóczi al II-lea, aliatul haiducului Pintea Viteazul, la inceputul secolului al XVIII-lea, cand dupa un asediu a explodat depozitul de praf de pusca, din cauze care nu se stiu nici astazi. De atunci, una dintre cele mai puternice fortificatii din Ardeal e in paragina", arata documentele referitoare la istoria cetatii.
» Construita de Domenico da Bologna
Cetatea Gherlei a fost inaltata pe malul drept al raului Somesul Mic, la o distanta de numai cativa kilometri de ruinele castrului roman Secunda Pannoniorum si in vecinatatea micului sat Gherla, actual municipiu. Sub conducerea arhitectului Domenico da Bologna (1540-1551), cetatea a fost inconjurata de un sant de apa, iar intrarea si iesirea din cetate puteau fi facute pe un pod mobil. Drept materiale de constructie s-au folosit in principal pietere din ruinele cetatii Ungurasului. De-a lungul timpului, a intrat pe rand in posesia mai multor familii nobiliare, inclusiv a principilor Transilvaniei Sigismund Báthory (1580) si Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648) si a devenit, astfel, resedinta princiara.
La inceputul secolului al XVII-lea, cetatea Gherla nu mai prezenta importanta strategica, de aceea, in 1706, a fost stearsa din randul cetatilor de razboi. Pe 20 octombrie 1785, imparatul Iosif al II-lea a transformat cetatea Gherla in inchisoare centrala pentru Transilvania ("Carcer Magni Principatus Transilvaniae"). Transformarea a urmat unei evadari in masa de la inchisoarea Trei Scaune, incident care a generat din partea nobilimii dorinta de a crea o inchisoare de securitate maxima in Ardeal. Intre anii 1857-1860 a fost construit pavilionul central ca loc special de detinere. In anul 1913, inchisoarea a fost transformata in institut de preventie pentru minori.
In timpul comunismului, inchisoarea Gherla a cunoscut doua perioade distincte: 1945-1964 – inchisoare politica, respectiv 1964-1989 – inchisoare pentru detinuti de drept comun. Inchisoarea Gherla, una dintre cele mai vechi din Romania, a devenit dupa 1989 penitenciar de maxima siguranta.
Nu exista date precise asupra datei si cauzelor abandonarii definitive a cetatii, dar este probabil ca aceasta s-a petrecut in timpul Razboiului Curutilor condusi de Francisc Rákóczi al II-lea, aliatul haiducului Pintea Viteazul, la inceputul secolului al XVIII-lea, cand dupa un asediu a explodat depozitul de praf de pusca, din cauze care nu se stiu nici astazi."
