traducere de Cristina Climov
Preşedintele Obama era nerăbdător să-i cunoască pe americanii adevăraţi din Midwest, iar când a ajuns acolo a promis „să facă tot” ce-i stătea în putere pentru a redresa situaţia economică pe care a „moştenit-o”, una pe care a numit-o „atât de serioasă şi de dificilă cum nu a mai fost niciuna de la Marea Criză”.
Declaraţia a fost făcută pe 9 februarie 2009, în Elkhart, Indiana, cu ocazia primului discurs a noului preşedinte în afara Washingtonului. Săptămâna aceasta, când s-a întors în Midwest pentru o altă încercare de a rezolva problemele economiei naţionale, este considerat vinovat de situaţia economică pe care spunea că a „moştenit-o”.
Deci, o nouă formă de cinism îl urmăreşte pe preşedinte în excursia sa spre centrul ţării. Totuşi, chiar şi atât de târziu, se cuvine să ne întrebăm: În termeni pur economici, ce procent din criza asta este vina lui Obama şi ce ar fi trebuit el să facă pentru a o redresa?
„O foarte lungă perioadă de creştere economică lentă şi şovăielnică a fost programată când a preluat funcţia” a declarat economistul Kenneth Rogoff de la Universitatea Harvard, un fost consultant al adversarului lui Obama la alegerile prezidenţiale din 2008, John McCain, şi co-autorul unei cărţi bine vândute despre natura crizei economice, „This Time is Different: Eight Centuries of Financial Folly” (Acest timp este diferit: opt secole de dezordine economică).
Este foarte dificil după o asemenea bulă a creditelor şi un colaps financiar să recuperezi toate acestea mai repede decât el a făcut-o deja. Nu ar fi contat dacă McCain ar fi câştigat. Am fi fost într-o stuaţie similară,” adaugă el.
Evenimentele dezastruoase din toată lumea, care au exagerat efectele crizei, în special criza datoriilor din Europa, sunt în afara sferei de control al lui Obama. „Dezastrele datoriilor suverane din Europa sunt semne prototipice ale unei crize financiare de aşa dimensiuni”, spune economistul. Singura diferenţă de această dată este că noua realitate a zonei euro s-ar putea să fi înrăutăţit situaţia, a adăugat Rogoff, pentru că a împiedicat naţiuni aflate în dificultate, cum e Grecia, să-şi devalorizeze moneda şi să-şi revină mai repede.
Dar există voci de ambele părţi care susţin că Obama ar fi putut conduce mai bine, şi acasă şi la nivel global. Că ar fi putut face mai mult pentru a convinge americaniii şi restul lumii că într-adevăr făcea „totul” în confruntarea cu cele mai grave probleme economice şi astfel să recupereze ceea ce Jamie Dimon, un fost consilier al lui Obama, a numit săptămâna trecută „ingredientul secret”: încrederea.
Aşa cum Obama a părut să înţeleagă încă de la început, dezastrul economic cu care a avut de-a face a fost cel mai grav din ultimii 80 de ani. A fost mult mai serios, în alte cuvinte, decât orice ar fi întâlnit Ronald Reagan, Richard Nixon sau George H.W. Bush. Iar pentru că această recesiune a fost provocată de un colaps financiar fără precedent, istoria arată că ea a fost destinată să fie trăită foarte mult timp.
Cifrele dezvăluie o parte din acea istorie: ceea ce Rogoff numeşte Marea Contractare, o inversiune a bulei datoriilor consumatorului din anii 2000, un continuu colaps al cererii care a întârziat mai mult decât orice consilier al lui Obama ori de la Rezerva Federală ar fi intuit.
Lipsa locurilor de muncă ne face să spunem că este cumva incorect să îl acuzăm pe Obama, aşa cum adversarii săi tind să facă, pentru creşterea ratei şomajului. Recesiunea oficială a început în decembrie 2007, cu mai mult de un an înainte ca Obama să devină preşedinte, şi s-a terminat în iunie 2009, după cinci luni de la preluarea funcţiei.
Rata şomajului este însă un factor întârziat, în noiembrie 2008, luna alegerii lui Obama, procentul era de doar 6,8, deşi a crescut lent până la 7,8 în ianuarie, chiar înainte ca Obama să fie învestit. Încă influenţat de ceea ce a început ca recesiunea lui George W. Bush, nu a depăşit limita decât după nouă luni de preşedinţie a lui Obama, ajungând la 10,1 procente în 2009, începând să coboare în următorii doi ani.
Astăzi, rata şomajului se situează în jurul valorii de 9 procente, mai jos decât cel mai grav nivel de la începutul crizei. Chiar Elkhart a coborât la un nivel de 10,1 procente de la cele 15 pe care le atinsese în timpul vizitei inaugurale a lui Obama, fiind totuşi dublu faţă de anii 2000.
Asta nu înseamnă totuşi că Obama nu mai putea face nimic. Privind retrospectiv, discursul lui Elkhart din 2009 prevedea cea mai mare problemă a preşedintelui: impresia că el este naiv, este un lider slab, care permite şi guvernatorilor şi celor de pe Wall Street să-l influenţeze, şi care, încercând să facă cât mai mult deodată, face foarte puţin. Chiar şi aşa, asumându-şi numeroase decizii, Obama şi-a periclitat mesajul şi a lăsat spaţiu contra-atacurilor republicane. În Elkhart, Obama a încercat să vândă ceea ce avea să fie o cantitate mare de adrenalină dată unei economii care încetase să funcţioneze, cu alte cuvinte, a vrut să restructureze un plan pentru a „pregăti terenul unei creşteri economice pe termen lung”. Obama a confirmat astfel suspiciunile republicanilor că era doar un liberal adept al Big Government (adept al doctrinei socialiste – n.r).
După ce perioada de stimulare s-a încheiat, Obama şi echipa sa şi-au asumat mândria de a fi prevenit economia să nu se prăbuşească într-o nouă Mare Criză, în acelaşi timp luptând şi în două războaie, în Afghanistan şi Irak. Însă a fost destul de repede distras de alte probleme, cum ar fi reforma din sănătate. Obama a părut să acorde din ce în ce mai puţină atenţie, ca şi cum singura sa obligaţie era să evite marele abis. „Planul pe care îl propunem va salva sau va crea 3 sau 4 milioane de locuri de muncă în următoriii doi ani,” a declarat Obama în Elkhart. Conform spuselor lui Heidi Shierholz, economist la Institul de Politici Economice, instituţie liberală, „există un consens destul de puternic între comunităţile economice cum că planul lui Obama a îndeplinit ceea ce-şi propusese. A salvat sau a creat între trei şi patru milioane de locuri de muncă. Însă pieţei locurilor de muncă îi lipsesc 11 milioane – acesta este numărul posturilor pe care le-am pierdut de la începutul crizei, plus cele pe care nu le-am mai adăugat de atunci”.
Obama, cu alte cuvinte, a omis să-şi păstreze atenţia concentrată asupra celui mai important punct al agendei sale: un dezastru istoric în desfăşurare, creat de o eră a expansiunii creditelor scăpată de sub control şi o administraţie a predecesorului căruia nu părea să-i pese de responsabilitatea fiscală sau de sistemul financiar. Dincolo de toate acestea, Obama a lăsat să pară slab – puţin încrezător – apelând mereu la ajutorul republicanilor şi mai ales la cel al responsabililor de pe Wall Street, unii dintre cei mai vinovaţi pentru situaţia de criză.
În timpul unui discurs de la Cooper Union din New York, din aprilie 2010, el a vorbit din nou despre „o criză financiară mai gravă decât orice am trăit până acumi. Iar acea criză s-a născut din cauza unui eşec al responsabilităţii – de pe Wall Street până în Washington – care a doborât multe dintre companiile financiare ale lumii şi aproape că au condus economia noastră spre o a doua Mare Criză”. Totuşi Obama a părut să pretindă că Wall Street era de partea sa. „Pare a nu fi nicio linie de demarcaţie între strada principală de ieşire din criză şi Wall Street. eştem sau murim împreună, ca o singură naţiune. Aşa că vă provoc să mi vă alăturaţi,” a adăugat el.
Între timp, reforma din sănătate a dominat total agenda de la Washington în anul precedent,secătuindu-l pe Obama de capitalul politic pe care îl mai deţinea dacă ar fi dorit să adopte noi măsuri de stimulare a economiei. Reforma sistemului de sănătate avea nevoie de atâta atenţie? Desigur, dar nu neapărat în mijlocul unui dezastru economic fără precedent, şi nu cu sacrificiul de a-i fi lăsat pe principalii responsabili de criza actuală să scape nepedepsiţi. Studiile arată că şi Stânga şi Dreapta, liberalii şi conservatorii, erau uniţi în dorinţa de a vedea mari schimbări pe Wall Street şi la nivel macro-economic. Totuşi mai degrabă decât adoptarea unei politici de leadership care ar putea unifica o mare parte din ţară, Obama s-a avântat într-o poziţie care a divizat Dreapta de Stânga mai mult ca niciodată, şi care nu a fost direct legată de situaţia istorică. „El a fost prea generos cu sistemul financiar. A urmat un set de politici aţinitite asupra conservării statului de drept,” a spus Rogoff.
