Drumul către Scărişoara începe la Băile Herculane. O iei pe şoseaua spre Baia de Aramă, treci pe lângă statuia lui Hercule, apoi tot înainte printre versanţi. Te însoţeşte zgomotos, vijelios doar râul Cerna. Ziduri de piatră se apropie tot mai mult unul de celălalt, încât ai impresia că drumul se va opri brusc, la cea dintâi „vamă” a uriaşilor.
Ghidul
În fine, după 18 kilometri pe asfalt, vedem o gheretă pe partea stângă a şoselei. Ca un fel de staţie. Deşi pe aici trec doar două microbuze pe zi, din câte ni s-a spus mai târziu, unul la 7:00, spre Baia de Aramă, şi altul la 17.00, spre Herculane. Lăsăm maşina lângă refugiu şi ne despărţim de civilizaţie. Urmăm o potecă până la nivelul râului, acolo trecem un pod, apoi începe urcuşul, prea greu pentru nişte orăşeni ca noi. La pod ne-am întâlnit cu Avrămică Cionca, cel care avea să ne arate calea spre satul lui.
Ascensiunea
Ne oprim pe o bancă făcută din câteva ramuri groase. De pe terasa îngustă pe care ne aflăm, şoseaua pare că se află sub noi, departe, în vale. Se aud, mai mult decât să se vadă, maşinile, destul de rare, străbătând defileul cu motoarele turate. Continuăm ascensiunea. Încă puţin şi am ajuns la ceea ce înseamnă cu adevarat aventura. Suntem la baza scărilor. Dacă te uiţi în sus, ai impresia că muntele, drept, bătut de ploi şi de vânt, sprijină cerul. Scările sunt agăţate pur şi simplu de stânci. Au fost puse în aşa fel încât unghiul de ascensiune nu e brutal. E ca şi cum ai fi la bloc. Numai că aici treptele nu sunt din beton, ci din lemn. Şi mai ales sunt înguste şi scurte, încât trebuie să ai mare grijă pe unde calci. Cum urci, pe dreapta e peretele rece, iar în stânga – hăul. Din loc în loc au fost „plantate” bârne solide pe post de parapeţi, ca o ultimă şansă de a-ţi salva viaţa dacă ai ghinion şi te ia cu ameţeli.
Icoana şi Avram
Sunt patru segmente de scară. Fiecare de aproximativ 20 de metri lungime. Ultima parte e şi cea mai grea, pentru că se duce într-un unghi de aproape 90 de grade. Capătul scărilor nu înseamnă că drumul e la final. Până în sat mai sunt încă patru kilometri de cărare prin măruntaiele pădurii. În sfârşit, după mai bine de o oră de mers, socotind şi scările, am ajuns pe platou. Batem la prima casă care ne iese în cale, cea a familiei Cionca. Suntem invitaţi la o măsuţă sub un umbrar din nuiele. Eram aşteptaţi de gazde cu o ciorbă de vară, din legume, apoi brânză, ouă proaspete şi pâine abia scoasă din cuptor. Facem cunoştinţă cu Icoana şi Avram, părinţii lui Avrămică, doi oameni care îşi ascund părul alb sub mişcările agere.
Opincile
Pământul „vulturilor” e încă bătătorit de opinci, iar întunericul nopţii doar de opaiţ se „teme”. Curentul electric n-a avut încă puterea să escaladeze munţii. Casele mici, din lemn, ridicate pe temelie solidă, din piatră, cu pereţii dublaţi la exterior cu tablă, sunt aruncate, hăt departe una de cealaltă. Nu există garduri. Numai dâmburile înverzite stau drept hotar între gospodării. „Mai bune opincile”, zice gazda noastră Icoana. Cu ele strabate femeia şi noroiul verii, şi omătul iernii. La anii ei cei mulţi încă mai coboară pe scări, ca tot omul de pe-aici, când are nevoie de gaz pentru lampă sau de alte lucruri. Şi nu pleacă cu mâna goală. Ia desaga la spinare, încărcată cu nuci, cartofi, miere de albine, brânză.
„Valuta” din vârful muntelui
Glia din vârful stâncilor e mai roditoare decât pare la prima vedere. Gospodarii ştiu să-şi organizeze avutul. Cresc porci, vaci, păsări. Nu prea au bani, în schimb. Nici din pensii, nici din salarii. Dar aflăm ceva nou – la peste 1.000 de metri altitudine, nu leul face legea. Alte „valute” sunt puternice aici – nucile şi brânza. Baza comerţului din pustietate a rămas trocul. Există şi un fel de mercurial, din câte ştim de la călăuza noastră, nea Avrămică. Spre exemplu, dacă vrei să „cumperi” un litru de ulei, dai la schimb două kilograme de nuci. Tot pe nuci, dar numai un kilogram, iei un pachet cu zahăr sau două kilograme de făină. Brânzeturile au şi ele valoarea lor. În schimbul unui kilogram de caş, de pildă, obţii doi litri de ulei sau un kilogram de zahăr. Trocul se face jos, la şosea. Acolo vin comercianţii de la oraş. Ei aduc produsele industrializării, în timp ce ţăranii coboară cocoşaţi de „monezile” lor.
Povestea şantierului
Cinci cătune formează satul Scărişoara. E vorba de Cracu Mare, Ineleţ, Crouri, Ţaţu şi Gura Iuţii. Cu totul, să fie cam 130 de suflete sub toate acoperişurile de aici. Scările pe care am urcat până aproape de vârful muntelui au fost făcute pe la începutul anilor ’70, îşi aminteşte bătrânul Cionca, povestindu-ne cum au reuşit atunci oamenii să „lege” munţii cu lemn de salcâm, care e mai rezistent. Din el s-a croit noua cale. Scările au fost coborâte pe versant cu funiile. Două echipe munceau. Unii erau sus – ţineau funiile şi lăsau scările în jos. Alţii coborâseră pe „burta” muntelui, să „intercepteze” produsul finit, pe care l-au prins de stâncă. Fără cuie sau alte materiale. Pur şi simplu scările sunt înţepenite în cutele uriaşului de piatră. Aşa s-a făcut cea mai rapidă legătură între sat şi restul lumii. Până la scurtătura asta, generaţii întregi de „munţomani” avuseseră doar o cărare prin pădure, pe care mergeai aproape cât e ziua de lungă, ca să ieşi, în final, la şosea, la 25 de kilometri de Herculane. Altceva e dacă vii pe scări – faci numai o oră şi ceva pe drum, plus că ieşi mai în faţă, la numai 18 kilometri de acelaşi oraş.
Victima scărilor
Dar drumul cel scurt, printre stânci, e mai periculos. O dovedeşte accidentul care s-a petrecut în anii ’80, când o femeie din sat a căzut în gol. Alţii n-au mai avut de pătimit de atunci încoace, din fericire, fie să-şi piardă viaţa, fie să-şi rupă mâinile sau picioarele. „Să vedeţi cum urcă pe scări femeile gravide!”, exclamă un alt sătean, Petru Pălean, care s-a alăturat grupului de discuţii. Dacă eşti bolnav prin locurile astea, te întremezi cu fierturi din ierburi sau chemi vecinii în ajutor când situaţia devine critică. În cazul în care suferindul nu se mai poate ridica pe picioarele lui, vecinii fac o targă din crengi, pun bolnavul pe ea, îl leagă bine cu o frânghie, să nu cadă, şi hai la vale, pe scurtătură. Se coboară cu targa pe scări. Pentru treaba asta e nevoie de patru-cinci oameni vânjoşi. Aşa s-a întâmplat cu un consătean de-al lor, cu câteva săptămâni în urmă. L-au dus până la şoseaua spre Herculane şi de acolo au găsit o maşină de ocazie, de-a ajuns omul cu bine la spital, în cele din urmă.
Hibernarea
Cel mai rău e iarna. Satul pare atunci încremenit. Stratul de omăt depăşeşte un metru pe culmile munţilor, din câte ni se povesteşte. Tocmai de-asta localnicii îşi fac provizii serioase pentru sezonul rece, când bătrânii, mai ales, nu ies din casă cu zilele. E ca şi cum oamenii ar intra la hibernare, ca urşii. Nu mai poţi să cobori nici pe scări, nici pe varianta ocolitoare, prin pădure. „S-ar putea face un drum de acces, să pornească de la kilometrul 25, pe şoseaua de la Herculane”. „Ar străbate toate cătunele Scărişoarei”. „Drumul ar avea 15 kilometri lungime”, spun oamenii.
„Lumină” doar din cărţi
Ca orice sat care se respectă, Scărişoara are biserică, şcoală şi cimitir, pe care le vizităm alături de alţi oameni, strânşi deodată în jurul nostru. Cu pereţii scorojiţi şi acoperişul din tablă, casa lui Dumnezeu se chinuie să rămână în picioare. Clădirea şcolii, mică, pătrăţoasă, cenuşie, nu are nici pe departe aerul suratelor ei bogate de la oraş. Dar copii sunt la Scărişoara, chiar dacă, la prima vedere, numai bătrânii par să ţină de urât cerului prin partea asta de ţară. „Sunt cel puţin zece familii tinere. Vor fi încă cinci-şase copii de şcoală peste câţiva ani”, sună bine viitorul. Doar trei puştani vin acum la cursuri. Şi o învăţătoare despre care auzim că, în timpul anului şcolar, face naveta, urcând zilnic spre locul ei de muncă, pe scările acelea de pe marginea prăpastiei. Şcoala a fost făcută tot prin munca satului. Sau cum au zis unii de pe-aici, mai hâtri – dacă lumină electrică nu avem, măcar pe copiii noştri să-i lumineze cartea.
„Alpinism” pe ultimul drum
Şi ultimul drum îl faci aici „căţărându-te” pe stânci. Morţii sunt aduşi la cimitirul din vârful muntelui, singurul din zonă, aflat lângă biserica satului. De data asta, nu mai e grabă, aşa că se alege varianta ocolitoare, prin desişul codrului, însă cel trecut în lumea drepţilor tot pe o targă din crengi e transportat înainte să fie pus între patru scânduri şi coborât în groapă. „Chiar acum două săptămâni a murit un bătrân din Gura Iuţii. L-am dus la cimitir, cu targa, pe drumul din pădure. Patru ore l-am cărat”, zice unul dintre martorii acelui eveniment.
„Nu poţi trăi doar privind peisajul”
Dacă nu accepţi să trăieşti din troc, pleci în lumea largă, aşa cum a făcut unul dintre fiii satului, Nicuşor. Tânărul din faţa noastră s-a născut la un hotar din istoria ţării, chiar pe 22 decembrie 1989. Ce-i drept, aici, la mare înălţime, în Scărişoara, nu s-a simţit nimic până azi, nici măcar o pală de vânt, ca un posibil efect al marilor schimbări petrecute cu peste 20 de ani în urmă la Bucureşti. „Nu s-a schimbat nimic”, e mâhnit tânărul, care venise în vizită la familia Cionca – bunicii lui. Nicuşor a învăţat doar în primele patru clase la şcoala din sat, apoi a plecat la oraş. „Nu mă mai întorc, n-am din ce să trăiesc. Păcat că e atât de frumos aici, dar nu poţi trăi doar privind peisajul!”, conchide cu maturitate proaspătul absolvent de Bacalaureat.
Scările aduc turişti
Cei care se interesează de locurile astea sunt turiştii în căutare de adrenalină. Vin străini, dar şi români, urcă pe scări, îşi pun corturile în bătătura localnicilor, petrecându-şi câteva zile de vacanţă. Aşa mai fac rost sătenii de ceva bani, vânzându-le oaspeţilor brânzeturi şi miere de albine. „Anul trecut, a ajuns la noi o nemţoaică de 70 de ani. Era foarte încântată de locurile astea şi a promis că va spune şi altora din ţara ei să ne viziteze”, se mândreşte Avrămică Cionca, ghidul nostru, cu locul din care se trage.
Proiectul german
Lumina putea să vină tocmai din Germania pentru satele cu opaiţ din Munţii Cernei, încă din 1996. A fost atunci un proiect al guvernului de la Berlin, dispus să plătească 70% din costul operaţiunii, în timp ce statul ar fi trebuit să pună restul de bani. Numai că românilor li s-a părut cam scumpă treaba asta cu scoaterea din beznă a cătunelor aruncate de soartă şi de istorie prin tot felul de coclauri, drept care au lăsat-o baltă. Dacă au văzut aşa, germanii şi-au luat şi ei „jucăriile” şi au plecat acasă, după cum spune Ion Lazea, primarul comunei Cornereva (de care aparţine Scărişoara).
