Să vezi toată ţara adunată într-un sat e una, în Muzeul Satului din Capitală fiind, cum se ştie, case ţărăneşti de pe întreg cuprinsul spaţiului românesc. Dar cu totul altceva e să vezi cum Satul acesta e însufleţit de copii. Şi dacă în cinci ani aici au venit 90.000 de elevi prin intermediul programului „Şcoala altfel“, numai în acest an fiind programaţi 12.000, atunci se poate vorbi despre o însemnată realizare în efortul de a întoarce privirea tinerelor generaţii către valori care nu sunt sortite pieirii.
Am simţit că în locul acesta trebuie să mă aşez şi eu, măcar pentru câteva momente, şi să ascult povestea despre oameni şi obiceiurile lor. Stau alături de copii de gimnaziu, dar şi de o femeie venită tocmai din Bucovina, Valeria Fercal pe numele ei, meşter al încondeierii ouălor. Elevii sunt aşezaţi în jurul unei mese, într-o cameră micuţă, unde e foarte multă linişte, dar şi lumina mai plăpândă, şi fiecare dintre ei se descurcă, după cât de mare îi este răbdarea, cu câte un ou, deja golit pe dinăuntru, pe care îl îmbracă în culori despre care bucovineanca le vorbeşte, şoptit, ca într-un basm. Linii care descriu viaţa şi natura.
Şi, în timpul acesta, Valeria, femeie la vârsta bunicii, trece cu privirea pe la fiecare dintre învăţăceii ei, îndemnându-le inspiraţia scursă prin vârful chişiţei, acel instrument, ca o peniţă, care poate să rescrie istoria. Şi pentru ca timpul să fie cât mai spornic, munca e împletită cu poveţe despre cum să te porţi în timpul sărbătorilor de Paşti, iar cei mici, deşi atenţi la cum mânuiesc coaja subţire a oului, mai dau câte o fugă, cu privirea, către bunicuţa din capul mesei. Le mai spune cum sunt obiceiurile în Bucovina, chiar din satul Paltinu, de unde a venit ea acum, chiar pentru acest motiv, să-i înveţe un obicei secular.
Viaţă dedicată încondeiatului ouălor
Le mai zice şi că de mai bine de 40 de ani urmează acest meşteşug, pe care l-a învăţat încă din vremea copilăriei. Acum, la rândul ei, pe alţi copii îi învaţă, şi pe cei care vin acolo, la ea, în comuna Vatra Moldoviţei, dar şi pe la târguri din ţară, pe unde merge. Acolo, în satul ei, aşa a fost rânduiala, în fiecare gospodărie, din generaţie în generaţie, ca încondeiatul ouălor să se transmită de la părinte la copil. Era o altfel de şcoală, de suflet, spune Valeria, ca să nu se piardă un specific al oamenilor din partea aceea de ţară. Aminteşte despre cel mai greu, dar şi cel mai vechi model, “cărarea rătăcită” sau „cărarea fără de sfârşit”, între formele folosite dintotdeauna la coloratul ouălor. Şi mai spune despre cruce, nelipsită, indiferent de mesajul pe care meşterul vrea să-l aştearnă, pentru că, mai presus de toate, migala aceasta este urmată în numele Divinităţii.
Lecţie despre solidaritatea umană
Aud în continuare o scurtă lecţie despre solidaritatea între oameni, pentru că acolo, în Bucovina, cei mai înstăriţi merg cu coşarca sau coşul, pe înţelesul tuturor. Şi uite aşa, încărcaţi, bat la poarta nevoiaşilor, în ziua de Paşti, să le împartă tot felul de bunătăţi. Nu te aşezi la masa ta, cea plină, până când nu ştii că şi cel de lângă tine, mai sărăcuţ, poate bolnav sau bătrân, nu are şi el ceva gustos pe masa lui, e povaţa femeii. Văd cum copiii aceştia rămân acum cu ochii aţintiţi la Valeria Fercal, de parcă ceva s-a lămurit în sufletul lor. Lecţia nu a ţinut mult. Fiecare pleacă acasă cu oul lui, pe care l-a încondeiat cum a putut mai bine, după cum l-a îndrumat meşterul. Dar cred că pleacă şi cu altceva, mult mai important. Cu o altă viziune despre ceea ce ar trebui să-i înconjoare. Şi nu doar la sărbători…
Meşteri din toată ţara, dedicaţi copiilor de la oraş
Apar însă şi surprize plăcute pentru muzeografi, de pildă atunci când e vorba de cursul de dans popular. O parte dintre elevii înscrişi pentru aceste lecţii vin de acasă cu o serie de elemente ale costumului tradiţional, cămăşi, în special, şi nu cele care se găsesc azi în magazine, imitaţii din import, ci lucruri pe care părinţii şi bunicii lor le-au păstrat o viaţă, chiar şi aici, între betoanele Bucureştiului. Apropo de cursuri, multe ale opţiuni sunt oferite, an de an, de Muzeul Satului, şi nu numai cu ocazia „Şcolii altfel”. Se evidenţiază astfel o bună practică, de a fi invitaţi meşteri populari din diverse judeţe ale României care vin în Capitală să povestească, dar şi să organizeze lecţii practice în arta ţesutului, a confecţionării jucăriilor din lemn, a măştilor, icoanelor pe sticlă şi podoabelor.
Există şi un foarte interesant joc interactiv, la care elevii sunt invitaţi, ca un puzzle, încât ei să pună cap la cap frânturi de informaţie care ţin de diverse zone etnografice. Alţi elevi, şi nu puţini, aproximativ 5.000, în acest an, s-au înscris pentru ghidajul instalaţiilor tehnice din satul românesc tradiţional. Mă gândesc, văzând această impresionantă desfăşurare de forţe, că Satul din inima Bucureştiului este invadat de copii, în timp ce, la nivel naţional, din ce în ce mai multe localităţi rurale s-au golit, în ultimii 26 de ani, de vigoarea tinereţii, rămânând doar cu ultimele suflări ale bătrânilor. Măcar copiii de la oraş să înveţe care ne sunt rădăcinile, şi tot putem spune că se realizează o oarecare compensaţie.
Cifre copleșitoare
Pentru un vizitator al Capitalei care întreabă ce poate să viziteze în acest oraş, una dintre primele recomandări e legată de Muzeul Satului. Aşa se explică probabil şi faptul că, de când există programul “Şcoala altfel”, iniţiat de Ministerul Educaţiei, Satul din inima Bucureştiului a primit nu mai puţin de 90.000 de elevi, judecând după ce s-a întâmplat în ultimii cinci ani, arată statistica oficială a muzeului la care fac referire. Anul cel mai aglomerat a fost şi primul dedicat acestui concept, 2012, când sunt consemnaţi 35.000 de elevi, în numai o săptămână, cât durează „Şcoala altfel”. Dar au mai fost ani cu câte 15.000 sau 20.000 de oaspeţi de vârsta ghiozdanului. Cât priveşte acest an, spune Iulia Grumăzescu, director de comunicare al muzeului, vorbim despre 12.000 de copii. Apare şi precizarea legată de locurile de unde vin aceşti copii, pentru că nu sunt numai grupuri de la şcoli din Capitală, ci şi din alte judeţe, până şi din Baia Mare, ca să nu mai spunem de distanţe mai scurte, Braşov sau Constanţa.
Cifrele sunt cât se poate de clare, pentru că programarea pentru vizită se face cu o lună înainte faţă de săptămâna 18-22 aprilie, când are loc, în acest an, „Şcoala altfel”. Am fost aşadar şi eu să văd ce se întâmplă, într-una din zilele acestei săptămâni, în mijlocul peisajului care reconstituie părţi ale firescului românesc, şi pot să spun că în curţile anumitor case tradiţionale se adunaseră la un moment dat atât de mulţi copii încât un ac nu ar fi căzut pe podea dacă îl aruncai. Ce se poate constata, la prima vedere, este că elevii născuţi şi crescuţi la oraş, nu prea înţeleg ce este lumea rurală. Pe unii i-am auzit exclamând, cu privire la bordeiele din muzeu, că ar fi, în opinia lor, nişte „adăposturi antiaeriene”. Alţii se uitau la moara de vânt şi întrebau dacă nu cumva a fost importată din Olanda. Este drept că specialiştii din Muzeul Satului încearcă pe cât posibil să repare din aceste goluri de informaţie, 35 de ghizi fiind la dispoziţia celor care ajung în acest loc. Pe de altă parte, profesorii care îi însoţesc pe elevi le explică şi ei câte ceva, în măsura în care se pricep.
De Florii
Şi părinţii primesc o invitaţie
Dacă cei mici au dat calculatorul şi internetul ori jocurile pe tradiţia populară, cel puţin pentru o săptămână, cea dedicată „Şcolii altfel”, atunci poate că şi părinţii lor ar trebui să lase goana după cumpărături, specifice marilor sărbători, pentru a descoperi, tot la Muzeul Satului, cum poţi să te întoci la tine însuţi de Paşti. Pentru că aici sunt anaunţate, la sfârşitul acestei săptămâni, pe 23 şi 24 aprilie, jocuri şi cântece populare, meşteşuguri şi arta culinară după reţete străvechi, toate reunite într-un eveniment dedicat Floriilor. Reţin în special venirea la Bucureşti a câtorva ansambluri constituite în diverse localităţi ale României, precum „Alunelul”, de la Oituz, în judeţul Bacău, „Izvoraşul”, din comuna Izvoarele, din Prahova, şi „Dunărica”, din comuna Năsturelu, judeţul Teleorman.
Despre teleormăneni am scris cu ani în urmă, ştiu cât de mult efort a depus Simion Florea, conducătorul ansamblului, ca să adune în jurul său tineretul satului, cât a scormonit după costume populare vechi, autentice, prin comuna sa. Şi mai ales cum au scos oamenii aceştia la lumină un repertoriu care rămăsese blocat undeva în timp, departe, în amintirile bunicilor. Eu zic că aceşti oameni merită să fie priviţi şi ascultaţi. Ca să ne dăm seama că sărbătoarea Paştilor înseamnă cu mult mai mult, în comparaţie cu actualele sloganuri ale societăţii de consum.
