Espresso-ul italian nu este doar o doză de cofeină: este un ritual social și cultural considerat în Italia drept o comoară națională demnă de a fi inclusă pe lista Unesco, notează Euronews.
Italienii consumă în jur de treizeci de milioane de espresso-uri pe zi, de la Veneția până în Sicilia, în căni de porțelan sau pahare mici, cu sau fără lapte. Pentru ei, nu este doar o plăcere solitară, este și un moment de convivialitate.
“Îl bem în fiecare zi, la orice oră. Este un moment magic”, explică Massimiliano Rosati, proprietarul străvechii și prestigioasei cafenele Gambrinus din Napoli, care face parte din oferta oficială de a include acest ritual pe lista patrimoniului UNESCO.
Cum se prepară un espresso adevărat?
Un espresso are în jur de 25 de mililitri și aroma sa ar trebui să fie „intensă și bogată, cu note florale, fructate, de ciocolată și de pâine prăjită”, potrivit Institutului Espresso italian, fondat în 1998.
„La gust, espresso-ul trebuie să fie corpolent și catifelat, cu o doză justă de amărăciune, cu o cremă de culoare maronie cu tendință spre negru”.
Cererea de înregistrare a patrimoniului mondial a fost transmisă de Ministerul Agriculturii Comisiei Naționale UNESCO pentru Italia, care trebuie, la rândul său, să o depună până pe 31 martie la sediul agenției ONU din Paris.
Multe tradiții italiene au fost deja recunoscute de UNESCO, de la vânătoarea de trufe și arta pizza napolitană până la dieta mediteraneană și fabricarea viorii în Cremona.
A bea un espresso „este un rit sacru într-un fel”, confirmă Annamaria Conte, o profesoară pensionară în vârstă de 70 de ani.
Unora, le place să-și savureze cafeaua cu mini pizza sau bile mici de aluat prăjit acoperite cu zahăr, în timp ce stau de vorbă cu vecinii.
“Când plec în străinătate, văd oameni care stau la coadă să-și cumpere cafeaua, stând unul în spatele celuilalt, uneori privindu-și smartphone-urile sau stând singuri într-un colț cu o carte. Aici nu este la fel”, insistă Rosați.
Evocarea memoriei
„Există un obicei încă viu aici în anumite zone din Napoli: când vizitezi pe cineva, nu aduci nici o prăjitură, nici flori, ci zahăr și cafea”, spune el.
Angelo Moriondo, un torinez, a brevetat primul espressor în 1884, dar un milanez, Desiderio Pavoni, a fost cel care a fost în spatele producției lor în masă.
Espresso a devenit rapid foarte popular din nordul spre sudul țării, cu ușoare nuanțe în funcție de regiune: mai mult sau mai puțin alungit, mai mult sau mai puțin corpolent, însoțit de un pahar cu apă.
La cafeneaua Sant’Eustachio, o instituție romană nu departe de Panteon, Yael Lesin-Davis, un turist de 28 de ani de origine britanică, savurează un „Moretto”, un espresso acoperit cu spumă de lapte și pudră de cacao: „Am multe amintiri din copilărie asociate cu acest loc unde veneam la o cafea. Este foarte bună această cafea!”
Pentru proprietarul acestei cafenele, Raimondo Ricci, un mic espresso are puterea de a alunga singurătatea chiar și atunci când îl bea singur: „Uneori, acasă, facem o cafea, iar acest aparat de cafea ne ține companie umplând întreaga casă, cu o aromă care amintește multora de amintiri bune”.
Urmărește România Liberă pe Facebook și Google News!
